”No more Mr. Nice Guy”

Așa se numește un articol apărut în New York Post, sub semnătura Mirandei Devine, despre crizele de isterie făcute de stânga americană la auzul numelor pe care Trump le propune la Pentagon și Ministerul Justiției, întru efectuarea cât mai temeinică și grabnică a reformei și schimbării pentru care au optat cei mai mulți americani. Se potrivește de minune și alegerilor prezidențiale românești.

Deci: Pe cine să alegem președinte al României?

E mai simplu decât credem. Chiar dacă le pare multora complicat.

E mai simplu, pentru că există, între candidați, un nume bun. Pare complicat, pentru că motivele pentru care trebuie votată această persoană țin, între altele, de afilierea ei, de istoria țării, de situația actuală, de cea geopolitică și de alți factori mai puțin importanți, dar pentru mulți complicați.

Și n-au mai rămas decât puține zile până la alegerile prezidențiale românești. Or, mai sunt, în țară și în afara ei, mulți români care n-au înțeles miza enormă a acestui scrutin, nu s-au hotărât dacă să voteze și, dacă se prezintă la urne, ce nume să ștampileze.

O spun clar: cei ce-și doresc o Românie economic înfloritoare, liberă, puternică, demnă și respectată trebuie neapărat să meargă la vot și să aleagă bine.

Bine, bine, dar pe cine? Și de ce?

Să facem o excepție de la regulă și să răspundem la a doua întrebare mai întâi. E imperativ de ales, pentru că funcția prezidențială nu e onorifică. E dotată, în România, cu o putere și autoritate reale. Preşedintele României reprezintă statul şi e garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, afirmă constituția.

Între autoritățile publice, puterea sa e fără egal. În cazul în care alege să participe la ședințe guvernamentale, le prezidează el, nu premierul. Tot el încheie tratate internaționale. Și poate mobiliza armata, la rigoare chiar fără să înștiințeze, timp de 5 zile, Parlamentul, fiind îndrituit, de asemenea, să declare starea de asediu. Faptul că, în ultimii 10 ani, șeful de stat al României a dormit, a chefuit, a călătorit cu avionul de lux pus să aterizeze la Sibiu, ca s-o ia pe soață spre exotice destinații, că a schiat și a jucat golf și s-a îngrijit de dulapul și ficusul său mai mult decât alți cetățeni din istoria țării luați împreună nu înseamnă că  președinta (sau președintele) de ales la 20 noiembrie nu va fi comandantul suprem și nu va avea, între atribuții, controlul asupra comunității de informații, prin propunerea numirilor la cârma serviciilor secrete. Atât și ar fi destul. Dar e mult mai mult decât atât.

Una dintre cele mai importante atribuții prezidențiale este numirea președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, tocmai justiția constituie (în afară de serviciile secrete) buba. Rana cea mai mare și dureroasă a României actuale.

Căci o justiție strâmbă conferă imunitate celui care plătește mai gras și e rețeta oricărei oligarhii, mafii, oricărui regim posttotalitar care refuză să devină stat de drept.

E deci deosebit de important să fie ales un președinte care să i se adecveze celui din urmă

Sub amplă presiune occidentală, când Vestul Europei își mai respecta valorile și refuza ceea ce-și doreau Putin, comuniștii și islamiștii, să se sinucidă, România fesenisto-securisto-pesedisto-uselistă a putut fi doar vremelnic convinsă, după decembrie ’89, să se transforme într-un stat de drept cu o justiție cât de cât funcțională.

Ce-a realizat aderarea la NATO și UE, s-a irosit rapid. Căci au venit regimurile Ponta și Dragnea și au făcut statul și justiția praf. DNA a încetat să funcționeze, magistrații onești au fost intimidați ori trimiși la plimbare, corupția la nivel înalt a reînflorit, statul de drept s-a  scufundat, democrația s-a înecat.

Când USR a încercat s-o reformeze și s-o ridice din genunchi, punând justiția din cap în picioare, președintele și-a întrerupt odihna și a devenit, subit extrem de activ. A demarat o acțiune de distrugere a coaliției PNL-USR și de repesedizare a României, o țară pe care, tot el o afirmase anterior, repetat, și o promisese liberă de PSD. Și: ”fără peeeeseeedeee!”.

Trenul repesedizării a pornit, de la Câțu la Ciucă și până la Ciolacu, în pas grăbit, cu ex-infractori, plagiatori și impostori la cârma locomotivei guvernamentale. Numitorul lor comun? Refuzul îndreptării sistemul judiciar al unei Românii rămase, cu pensiile ei speciale, în stadiul dezvoltării feudale, cu mai multe caste și categorii de privilegii, discriminându-i mai ales pe oamenii care muncesc din greu și cinstit.

Candidații și raportarea lor la nevoia României de justiție nemimată

Nu e neglijabil că actualul premier, care candidează la președinție, deși nu i s-a văzut bacalaureatul, fiind în competiție cu plagiatori ca predecesorul său, ori cu foști și eterni pesediști și securici constituind, cu o singură excepție, o apă și un pământ, s-a abținut să promită reformarea justiției. Mai grav, Ciolacu a promis chiar, indirect, perpetuarea strâmbării ei: ”cred că am vorbit prea mult despre Justiție. Gata, funcționează Justiția, hai să o lăsăm în pace“, a spus textual omul care cere votul românilor pentru funcția supremă.

Românii care țin să trăiască, împreună cu familiile, copiii și nepoții ori strănepoții lor într-un stat de drept autentic, care să nu-i discrimineze pe oameni în funcție de gradul lor de rubedenie cu ștăbimea, cu beizadele și pițipoance, cu mafioți și băieți deștepți, nu-i vor da votul decât dacă sunt complet iresponsabili.  Și nici concurenților lui din aceeași făină.

O minimă responsabilitate îi va determina să înțeleagă că democrația nu este despre a găsi candidatul simpatic, ori a crede în miracolele promise de candidați nu mai puțin mincinoși decât Iohannis, ba pe deasupra extremiști și putiniști sadea, gata să vândă interesele țării celor care le dau mai mult.

Democrația este despre schimbarea pașnică a unei puteri care s-a dovedit, precum cea uselisto-pesedisto-penelistă, execrabilă, precum despre și trecerea la cârmă a unei alternative reale. Reale, nu imaginare. Candidați precum Geoană și Diaconescu et eiusdem farinae nu reprezintă, cred, astfel de alternative reale. Sunt doar alternative părelnice.

Că ne place sau nu, că o considerăm calificată, sau nu, Elena Lasconi, un edil și un lider de partid care și-a dovedit priceperea, hărnicia, capacitatea de a învăța cu adevărat și onestitatea, îmi pare singura alternativă reală.

Orice altceva e a pleca după fente (1).

În plus, ca om care s-a ridicat din propriile puteri, fără să beneficieze vreodată de proptele oligarhice, Lasconi ar fi singura candidată care ar putea suscita durabil respect aliaților. Celor din Europa, din SUA și din lume. Motive pentru care, până la proba contrarie, o recomand cu toată căldura ca viitor președinte al României. Ca și Republica Moldova, România are nevoie, pe moment, de o femeie-președintă, care să-și suflece mânecile ca o bună gospodină și să curețe casa temeinic de marea ei mizerie. Și corupție. Și nu de un ”Mr Nice Guy”. Oricât ar fi situațiile de diferite în America și România, un lucru le apropie. În ambele e nevoie de schimbare și de reforme. Și de o curățenie temeinică.

Înseamnă că ar fi perfectă?

Defel.

Înseamnă că alegerea ei ar rezolva, din capul locului, toate problemele țării?

Nicidecum.

Înseamnă doar că s-a făcut cu ajutorul nostru, al fiecăruia dintre noi, un început promițător întru schimbarea temeinică și reforma grabnică de care are nevoie România într-un moment foarte delicat, atât național, cât și global.

Înseamnă, totodată, că, în condițiile date, s-a optat pentru alternativa optimă. Aceea, care, într-o Românie riscând să rămână autoservirea mafiei, electoratul să nu îngroape viitorul țării, prin absența de la urne sau un vot pentru sistem și candidații lui, ci să hrănească speranța că a lansat semnalul util, inconfundabil, al demarării restructurării necesare.

(1) Cum se pleacă în România după fente? Simplu. Se votează un candidat simpatic pentru că, ”o fi furat el, dar ne-a dat și nouă”. Sau ”a făcut și bine”. De pildă pesedista Birchall, când a ajuns la ministerul justiției. Unde a încercat, într-adevăr, să facă bine. Așa că vor unii s-o răsplătească și să-i dea votul. Îi înțeleg. Ei în schimb nu înțeleg nu înțeleg că și-ar risipi votul, din unghiul acțiunii, ratate, vai, de a facilita prin vot o schimbare în bine a României. Căci Birchall (ca alți părelnici nepesediști, care se afișează ca liberali, conservatori și de dreapta) nu are șanse să ajungă în turul 2. Lasconi da. Dar dacă Elenei Lasconi îi va trebui votul plecat după fentă spre Birchall, ca să ajungă în turul doi și îi va lipsi pentru că persoana fentată și-a rispit sufragiul pe Birchall, vor ajunge în scrutinul de balotaj cei programați de PSD să ajungă: doi pesedei, de felul Ciolacu și Simion, astfel încât Ciolacu să câștige. Schimbarea în bine dorită s-ar duce pe apa sâmbetei. Altfel spus, votând-o pe Birchall, alegătorul îi dăruiește votul, în cele din urmă, involuntar, lui Ciolacu. Fără să vrea, s-a lăsat driblat și a plecat după fentă, risipindu-și unica unealtă de schimbare în bine care i s-a dat.