Problema geopolitică de căpătâi? Nu e Iranul, Rusia, China

Geopolitic, problema crucială a lumii libere nu este alianța sino-ruso-nordcoreano-iraniană, ci America lui Biden-Harris. 

Pentru că alianța terorist-totalitară ar sta în banca ei, dacă ar mai fi ceva de capul acestei Americi. Dar nu e, din păcate, de capul ei decât declinul, abulia, nevolnicia și proiecția unei slăbiciuni fără leac. 

Din pricina ei, Biden a declarat mai nou că ”speră ca Iranul să renunțe la a ataca Israelul dacă se încheie un acord de încetare a focului între statul evreu și Hamas”. Biden a omis să spună însă ce e Hamas: o grupare teroristă, islamistă, interpusă a Iranului. 

Teheranul a preluat din zbor mingea lansată de Biden și a declarat că va ataca negreșit și imediat Israelul, dacă negocierile privind un armistițiu eșuează. 

Ce înseamnă toate acestea? 

Vom înțelege dacă pricepem ce anume este în discuție. Miza discuției e salvarea resturilor Hamas și pe șeful terorist, Sinwar, prin intermediul unui acord de încetare a focului care să lase resturi ale grupării în picioare, prelungind șantajul asupra Israelului cu ultimii ostatici rămași în viață, astfel încât teroriștii și patronii lor iranieni să-și poată declara victoria. 

Deși Israelul a lichidat până acum peste 17.000 de membri ai Hamas și a luat și enorm de mulți jihadiști prizonieri, presupusa, declarata ”victorie” – fierbinte așteptată de extrema stângă occidentală, care o tot prezice, de lunii de zile, în ziarele americane progresiste – ar fi percepută de islamiști ca un dar al lui Allah. Unul cu atât mai prețios, cu cât l-ar înjosi definitiv și irevocabil nu doar pe ”micul”, ci și pe ”marele Satan”: America. 

De ce elitele americane de stânga se lasă cu plăcere înjosite? De ce nu le deranjează că fac jocul Iranului, care și-a pus în funcțiune rețeaua globală de agenți de influență pentru ca să inunde presa și rețelele de socializare întru susținerea candidaturii la președinție a Kamalei Harris?

Pentru că ideologic sunt pe aceeași pagină cu ayatolahii: nutresc un anti-americanism similar. E unul feroce. Sunt pe aceeași lungime de undă și în materie de antisemitism, de antisionism, de antioccidentalism și de anti-democrație, de vreme ce iubesc cenzura. Și susțin legi anti-blasfemie, mult râvnite de islamiști. 

Iată baza cooperării lor altminteri demente, de vreme ce islamiștii din Gaza și de pretutindeni n-ar sta o clipă pe gânduri dacă s-ar vedea în fața unor fete cu fustă scurtă, a unor adolescenți famelici, cu aere de activiști, a unor marxiști obraznici, a unor homosexuali sau feministe de extremă stânga cu șalul palestinian la gât: le-ar tăia beregata. I-ar arunca de pe primul acoperiș. Sau i-ar defenestra la prima ocazie. 

Sau i-ar spânzura de primul copac. Cu toate acestea, America oficială îi cocoloșește, Le curtează Vaticanul iranian, ”sfântul taburet” al ayatollahului terorist și revoluționar. 

Aproape la fel de laș s-au mai comportat Statele Unite sub Carter, Clinton, Obama. 

Ba chiar și sub Nixon, când marea Americă le-a cedat halucinant victoria comuniștilor, în Vietnam. Pentru că stânga hipiotă, neomarxistă, antiamericană de peste ocean, ieșise cu mic cu mare în stradă, să protesteze în contra războiului din Indochina și forțase mâna guvernanților. Care, părăsiți de curaj și tenacitate, de orice urmă de mândrie și demnitate, îi lăsaseră de izbeliște pe vietnamezi.

 Îi lăsaseră baltă și pe cambodgieni, și pe laoțieni și fugiseră cu coada între picioare, bătuți de comuniști și, pentru prima dată în istorie, vădit incapabili să-și câștige războiul. 

Nu degeaba avea, în reacție, să le bată Soljenițîn obrazul în minunatul, în controversatul, în adevăratul și, tocmai de aceea, extrem de hulitul său discurs de la Harvard, din 1978. Când marele disident rus, expatriat de bolșevici, avea să șocheze elita apuseană de stânga, punându-i în față o oglindă, care atunci mi s-a părut a fi rău deformată, dar s-a adeverit între timp, cum se adeveresc întotdeauna predicțiile proorocilor veritabili. 

Încă de atunci, autorul Arhipelagului Gulag a amintit elitei americane nu doar că societatea ei e cam la fel de materialistă precum a just detestatului comunism, ci și că semnul cel mai izbitor al Vestului, în ochii vizitatorilor, e lipsa de temeritate civică a occidentalilor, o lipsă de curaj indicând indubitabil declinul, un semn irefutabil al sfârșitului. 

Dar această elită a refuzat să ia aminte la cuvintele profetului. De la revoltele antisemite, pro-teroriste, din campusuri, se văd cu ochiul liber rezultatele închiderii definitive a minții americane, spre a parafraza cartea din anii 80 a marelui Alan Bloom, ”The Closing of the American Mind”, despre declinul irepresibil al vieții universitare americane. 

Cu mintea astfel obturată, America lui Biden și Harris s-a prefăcut într-o țară în care ziariștii cer Casei Albe să intervină, ca să impună pe Twitter cenzura. În această Americă, vicepreședinta care și-a debarcat președintele, după ce și-a mințit patru ani poporul, lăsându-l să creadă că șeful statului ar fi valid și cu mintea întreagă, refuză, protejată de presă, să dea vreun interviu jurnaliștilor independenți, dar le zice antisemiților teroriști, care-l demonizează pe șeful ei, numindu-l ”Genocide Joe”, că le ”respectă vocile”.

Această Americă anemică, slabă, leșinată și energică doar în antiamericanism și antisemitism nu i-a lăsat pe ucraineni să câștige războiul împotriva Rusiei. 

Cu atât mai mult a pus bețe în roatele unei victorii antiteroriste, israeliene, în Gaza. Căci unde SUA nu-și pot câștiga războaiele lor, de ce să le permită aliaților să învingă în confruntările lor militare cu inamicii Vestului? 

Problema e că America nu e numai America. E superputerea. Și e primus inter pares în NATO. Dacă această Americă devine încă și mai ferm, sub Harris, aliata Iranului și a islamiștilor, aliații Rusiei, ai Chinei și ai Coreei de Nord, vai de lumea liberă. Vai de întregul glob. Acum e clar de ce nu Iranul sau Rusia sunt principala problemă geopolitică. Ci SUA.