Cum se explică imbecilizarea unei părți a elitelor anglo-saxone?

De această dată cuțitul atentatorului (l.e. s-a aflat ulterior că e, probabil, român) a tăiat și rănit o femeie și o fetiță. O nouă dublă înjunghiere, părând inițial a fi misogină sau teroristă, a avut loc la Londra, în Leicester Square, sub ochii impasibili ai elitei politice de stânga, care s-a aliat parcă pe vecie cu islamismul.

Acum două săptămâni, au fost ucise trei fetițe și rănite alte opt la Southport, în nordul Angliei. Multiplul asasinat fusese comis de fiul unor imigranți. Această crimă a scos în stradă în toată țara, timp de o săptămână, protestatarii revendicând restrângerea imigrației debordante.

Dar oficialii nu par defel impresionați de făptași, ci doldora de energie represivă doar cu privire la cererile de îngrădire a migrației.

Întrebat dacă crede că Londra ar fi mai sigură decât când a preluat el primăria orașului de pe Tamisa, Sadiq Khan, un extremist de stânga de origine pakistaneză, ales pentru a treia oară la cârma metropolei, a răspuns fără să clipească, afirmativ. ”Da, e mai sigură”, a susținut el, mințind sfruntat, deși întrebarea venise la pachet cu date statistice clare și edificatoare.

Potrivit lor, au avut loc la Londra, anul trecut, peste 15.000 de înjunghieri. Peste 41 de înjunghieri, în medie, pe zi. Cu 55% mai multe decât când a preluat Khan primăria, an de asemenea de tristă amintire, în care Londra fusese însângerată de peste 9000 de înjunghieri.

Recursul la cuțit pentru un omor? Pumnalul, sabia, islamul și islamismul

Iată o formă de exprimare a frustrărilor rară între bărbații occidentali socializați în Vest, dar frecvent transpusă de islamiști, moștenitori de tradiții arabe și islamice, mai ales după articolul Al Qaidei din 2016, care le cerea adepților grupării teroriste, sub titlul “O Knife Revolution, Head Toward America”, o revoluție islamistă cuțitară. Revista grupării teroriste, ”Inspire”, le solicita musulmanilor să aplice ”metode tehnologice cât mai simple, ca înjunghierea”, spre a ucide cât mai mulți ”membri ai elitei, influencerilor, personalităților economice și intelectuale americane”.

La fel făcea, potrivit Wikipedia, revista ISIS, ”Rumiyah”, câteva luni mai târziu. Publicația de propagandă a statului islamic le amintea followeri-lor grupării islamiste, teroriste, că, în istoria islamului, ”mulți jihadiști (războinici sfinți) i-au amputat pe infideli sau le-au tăiat gâtul cu sabia ”kuffarilor”, (deci necredincioșilor), în numele lui Allah”.   

În reacție, și deși fusese pus la curent cu datele statistice, care documentau și o masivă creștere a violurilor, dar și, cu 30%, a crimelor comise cu arme de foc, anglo-pakistanezul Khan minte de îngheață apele și afirmă că Londra ar fi, chipurile, ”mai sigură” în al treilea mandat al său de edil, decât înainte de a fi devenit primar.

Cum e posibil? Cum e posibil ca presa să nu-l desființeze?

Cum se explică faptul că populația revoltată nu-l scoate în șuturi afară din primărie, dacă primarul nu demisionează de bunăvoie? Și cum de-a fost ales de trei ori?

Cum e posibil că autoritățile Regatului Unit să asiste la ieșirea revoltată în stradă a unei bune părți a poporului britanic, care-i cere să restrângă imigrația și să nu facă nimic spre a-i satisface națiunii revendicările? Ba chiar să-i reprime pe protestatari, ori să le impună restricții draconice, când nu-i traduce în justiție?

Și cum e oare posibil ca mulți americani să fie gata s-o aleagă pe Kamala Harris în funcția supremă, în ciuda faptului că abordarea rațională a acțiunilor, declarațiilor și bilanțului ei indică limpede și simpatia ei pronunțată pentru poziții extremiste, antisemite și antiamericane, și faptul că victoria ei ar fi un câștig pentru Iran și un pericol de securitate națională pentru SUA și țările aliate, inclusiv pentru cele din NATO?

Machiavelism. Și rădăcinile adânci ale corectitudinii politice

Răspunsul la toate aceste întrebări ține doar în parte de machiavelism, de neștiință, de raționamente de oportunitate politică. Ține, în mare măsură, de aderența anglo-saxonă la corectitudine politică. Ale cărei rădăcini neo-marxiste sunt net mai adânci, în lumea anglo-saxonă, decât își imaginează mulți. În fapt, ele sunt nu mai puțin profunde și determinate cultural și religios, decât antisemitismul la care cotizează o mare parte din extrema stângă occidentală.

Asupra explicației politice tactice, machiavelice, a pasivității față de pericol și a represiunii celor ce atrag atenția asupra ei. am atras atenția în articolul ”O declar pierdută: democrația engleză. Găsitorului recompensă”.

Pentru o castă progresistă ajunsă la butoane, în UK, după un deceniu și jumătate de perpeleală pe uscat, nimic nu deține importanța uriașă a păstrării puterii și nimic nu o amenință mai serios decât conflicte interculturale, interetnice și interreligioase sau inter-rasiale. A evita instabilitatea internă, fără să găsești soluții adecvate destabilizării, implică reprimarea victimelor agresiunii și împăciuitorismul față de grupul violent, agresor.

Dar la mijloc nu sunt defel doar considerente de ordin tactic. Ca să înțelegem ce se petrece în capetele parțial riguros spălate pe creier ale unei mari părți a elitei culturale și politice engleze și americane va trebui să ne întoarcem nu doar la Herbert Marcuse și la reinvenția neo-marxistă a comunismului, în SUA, pe bază de politici identitare și de postmodernism deconstructivist, ci la puritanism și la istoria imperială a Angliei.

Puritanii și urmașii lor imbecilizați

La permanenta angoasă puritană, alimentată de noțiunea unui Dumnezeu aspru, judecând sever, ca și la neștiința propriei elecțiuni, manifestate în fapte bune, prin care se dobândește calitatea de transmițător de har, s-a adăugat pretenția și presiunea excepționalismului și ale unei false superiorități, date de faptele exemplare, cerute credincioșilor.

Puritanii, înstăpâniți în Anglia republicană a lui Cromwell, în secolul al XVII-lea, au aplicat în America o politică dură, austeră, inconoclastă, cu tot cu distrugeri de statui și prigoană crudă împotriva celor care-și savurau viața, dragostea, arta. Anglia avea să se revolte și să restaureze o monarhie libertină, în 1660, dar influența puritană avea să se mențină, iar epoca victoriană s-o readucă la putere.

Zecile de mii de puritani și alte grupuri protestante și proto-neoprotestante care au colonizat nord-estul SUA în prima jumătate a secolului 17, au marcat, cultural și religios, și etosul american. Amprenta lor, departe de a dispărea, s-a perpetuat în ideologia mișcării woke în toate manifestările ei, de la ecologismul radical la rasismul BLM și de la aberațiile transgender la ura pe cultura clasică.

Așa cum anti-rasismul protestant, manifestat în rapida abolire a sclaviei, de către britanici, la începutul secolului al XIX-lea, a marcat indelebil istoria anglo-saxonă, dimpreună cu întinderea extraordinară a imperiului britanic, spațiul unor inevitabile contacte ale populației albe, europene, cu grupuri etnice, religioase și rasiale extrem de diverse.

Aceste contacte și conviețuirea cu națiuni și grupuri rasiale diverse le-au facilitat britanicilor înțelegerea și acceptarea unor culturi și rase diferite, precum și adaptarea cu atât mai respectuoasă la ele, cu cât populațiile integrate în imperiu au apreciat la rândul lor acest respect și au încuviințat în mare măsură valorile-etalon britanice.

Dar decolonizarea a generat o sinucigașă slugărnicie față de popoarele cândva colonizate, (un mod de a fi obsecvios în exces, remarcat de Soljenițîn în controversata sa alocuțiune la Harvard), iar sub influența valorilor puritane, respectul anglo-saxon față de sine s-a redus la zero, iar față de inamicii liberticizi ai Vestului a crescut până la cer. Și chiar dincolo de el.

O dată cu secularizarea și cu progresul ateismului, marxismul a preluat conducerea în sfera filosofiei. Concomitent, pe straturile tendinței creștine de sorginte profetică, biblică, de extremă valorizare a autocriticii și a autoflagelării puritane, s-a suprapus osândirea marxistă și postmodernă a capitalismului și individualismului, a democrației liberale, a meritocrației și a Vestului. Asumarea puritană a acestei condamnări a imbecilizat elitele, determinându-le să-și pună permanent cenușă în cap. De aici până la ura pe propria națiune, patrie și istorie n-a mai fost decât un pas. Ori nici atât.

Punerea democrației pe butuci

Cât timp puritanii decreștinați n-au cerut cârma superputerii, n-a fost o problemă prea mare. Dar acum o revendică spre a distruge libertatea de exprimare, care e temelia democrației, spre a anihila orice urmă de libertate, spre a impune nu doar cenzura, ci nimicirea civilizației înseși.

În acest scop s-au aliat cu produsul ultimului strat de imbecilizare sistematică (în primul rând antiamericană și antisemită) a elitelor și maselor anglo-americane, care s-a produs prin infiltrările kaghebiste ale Vestului și răspândirea programatică, pe modelul marșului prin instituții propus de Gramsci, a politicilor identitare ale neo-marxismului. Ele au clădit eșafodajul toxic al ideologiei corectitudinii politice și impunerea ei, așa cum o cunoaștem noi azi.

Universitățile și școlile infiltrate de extremiștii de stânga, care au impus treptat o anti-meritocrație progresistă, și-au făcut treaba excelent, deformând tot mai mult, cât s-a putut, din generație în generație, gândirea elitelor culturale și politice occidentale. Care au devenit din ce în ce mai ilogice, îndoctrinate, mai oarbe la realități, mai intolerante, mai nihiliste, mai represive, mai autodestructive.

Nu e de mirare că, sub impactul unei asemenea cantități de ideologie și al represiunii soft ori contondente, menite să-i impună dominația pretutindeni, contactul cu realitățile s-a pierdut, libertatea și, mai ales, libera exprimare au devenit un pericol mortal, iar elitele nu sunt doar gata să ignore doleanțele popoarelor lor. Sunt dispuse să le și cenzureze, să le pedepsească, să le reprime, tratând orice disidență de la sistemul introdus cu de-a sila și de la pseudovalorile omologate de extrema stângă ca demnă de a fi prigonită și demonizată.

Iar presa, refăcută ca să fie a elitei pentru elite, iar nu pentru informarea maselor, ține isonul puritanilor progresiști, evitând cu devoțiune religioasă confruntarea răului vădit. Rău (de pildă islamist) care e relativizat și judecat ca aliat în punerea pe butuci a mult detestatei Americi, a capitalismului, a democrației liberale, a instituțiilor ei religioase și sociale fundmentale, a libertăților. Care sunt întotdeauna individuale.

Așa s-a ajuns ca democrația liberală să nu mai fie în Vest doar în pericol, ci pe cale de dispariție. Cu precădere în anglo-sferă, fostul pionier, model și far al democrațiilor liberale din lume.