Războiul din Iran, îndulcirea răului malign și pica pe cei care-l combat

Ce omoară Occidentul? Oikofobia (ura de sine) e cancerul care mănâncă azi Vestul de viu.

Cum se manifestă? Și la cine?  Are dreptate filosoful eleno-britanic Stelios Panagiotou să arate cu degetul, spre ilustrare, spre fostul ministru de finanțe de extremă stânga al Greciei, Varoufakis. Care a reapărut mai nou, din nou, cu o vorbă încărcată de tipicul antisemitism woke și neomarxist, vorbă potrivit căreia ”Grecia a devenit un satelit al Israelului”. Căci altfel, zice el, Grecia ”n-ar sări în ajutorul Ciprului” (o insulă greacă, parțial ocupată de turci).  

Se arată cum nu se poate mai clar demagogia scabroasă a acestui ins care a fost ales pentru promisiunea de a reda Greciei demnitate în negocierile cu Germania, dar a îmbrățișat totodată ideologia anti-națională a extremei stângi, potrivit căreia tot ce nu e comunism, inclusiv patriotismul, s-ar afla chipurile la ”extrema dreaptă”. Dacă e patriotism american sau occidental. Dar dacă nu, nu. Căci Varoufakis iubește patriotismul dușmanilor Vestului.

Propaganda de război în slujba inamicului

Cum manipulează azi propagandiștii, pseudo-jurnaliștii și influencerii extremiști, ascunzând tot mai prost dorința lor inavuabilă ca teroriștii criminali în masă islamiști din Iran să învingă? Întețesc de mama focului frica de prețul crescut al petrolului, în timp ce uită să menționeze costul exorbitant implicat de eventuala menținere la putere a mullahilor. Care au atacat (alt fapt subexpus mult în presa internațională) 11 țări vecine, chipurile pentru că ar avea baze americane, deși rachetele iraniene au țintit sistematic nu doar în copii și civili, bombardați cu explozive cu dispersie, ci și în rafinării și zăcăminte gazeifere.

Și deși Iranul atacă nu doar țări suverane și traficul maritim, ci și civili și aglomerări urbane cu aceeași muniție cu fragmentație, destabilizând regiunea și lumea, criticii din publicațiile mainstream și universitarii occidentali se concentrează pe altceva: pe liderii țărilor care încearcă să combată și să înlăture pericolul global, reprezentat de islamiștii iranieni.  

Afirmă unii americani marxiști, din categoria celor aparent bine pregătiți politologic și istoric, că a-l ”critica pe Trump nu înseamnă antiamericanism”. Cum nici a-l critica pe Bibi Netanyahu nu e, în sine, antisionism. Perfect adevărat.

Dar a-i critica arbitrar, în timpul războiului lor împotriva răului malign, pentru că, în fond, dai semne să vrei ca SUA și statul evreu să piardă războiul cu Iranul, al cărui ”regim islamic”, cum se sugerează într-un op-ed din G4Media, ”nu” ar fi ”de tip totalitar” pare și una, și alta.

E adevărat că Vladimir Tismăneanu, semnatarul acestui op-ed, contestă, pe drept cuvânt, că Trump ar fi ”controlat de lobby-ul evreiesc”, aserțiune care e un clasic stereotip antisemit. El critică just, în acest context, ”mulți exponenți ai mișcării MAGA, care, obsedați de conspirații, își proiectează prejudecățile, obsesiile și superstițiile drept explicații definitive”.

Ce uită să menționeze preopinentul

În mod curios, profesorul de la Maryland ignoră însă faptul evident că oștirile de colegi extremiști de stânga din universitățile americane (deci cca 95% din profesorat) sunt, în fond, perfect de acord cu ideile fixe, antisemite, ale extremei drepte, alcătuind o minoritate de circa 10% din MAGA. El nu dă semne să știe că neomarxiștii întrețin, pe bază de anti-capitalism și anticolonialism, o alianță roș-verde de idei (anti-israeliene și antiamericane) cu ideologii republicii islamice, cu doctrinarii Frăției Musulmane și cu teroriștii islamiști de pretutindeni. Ori că foarte mulți din dragii săi colegi din Ivy League nutresc o ostilitate de extracție sovietică, stalinistă, dedicată exclusiv statului evreu, pe care și propaganda comunistă îl osândea sub Stalin cum îi condamna pe evreii ”cosmopoliți”: cu o vrăjmășie unică. Or, nu se poate ca un expert în istoria comunismului să fi uitat de acest tip de antisemitism bolșevic, renăscut nu de azi de ieri în universitățile din SUA.

Cum nu e plauzibil să nu știe că antisionismul (extremei stângi), după cum s-a demonstrat irefutabil, nu poate fi disociat cu adevărat de antisemitismul extremei dreptei.

Căci în vizorul antisioniștilor este, din toate țările globului, doar statul ”evreu”, căruia socialiștii lui Zohran Mamdani (cel susținut în campania sa electorală pentru primăria New Yorkului de Vladimir Tismăneanu) îi contestă dreptul de a exista, osândindu-l cu furie proletară pe baza unei grile neaplicate nici unei alte țări din lume. Iar ostilitatea față de Israel nu e la stânga mai puțin virulentă decât la dreapta radicală, izolaționistă, reprezentată de Tucker Carlson, Marjorie Taylor Greene, Nick Fuentes, Megyn Kelly și Candace Owens. Sau decât neostoita vrăjmășie islamistă pe același stat israelian.

În fine, e neverosimil să se presupună că un politolog și un istoric de talia lui Tismăneanu ar ignora faptul că, din ură pe Israel, se atacă sinagogi în Michigan și Manchester și se omoară evrei în masă pe Bondi Beach la Sydney. Ori că BBC-ul s-a văzut repetat silit să-și ceară scuze, ba chiar și să-și schimbe conducerea, din pricina gravissimelor erori ale publicisticii antisemite și antiamericane a reporterilor săi de extremă stânga și islamiști.

Și atunci?

Politologul româno-american e greu de crezut când cere să i se privească ”rezervele față de actuala acțiune militară” ca ”parte a unei discuții.…în care importantă este buna credință, analiza riguroasă și păstrarea obiectivității”.

Căci despre ce obiectivitate poate fi vorba când refuzi să vezi evidențe și fapte cheie, fără de care nu se pot înțelege fenomenele comentate, dar comentezi placid crimele în masă islamiste, sau le treci sub tăcere, în vreme ce folosești la adresa comandantului suprem al țării tale epitete dintre cele mai tari, ca ”moșneag inept” și „ranchiunos”.

Mai afirmă preopinentul de la universitatea Maryland, că ”Pactul Atlanticului de Nord a fost inițiat în 1949 pentru a îndigui expansiunea Kremlinului, nu pentru intervenții militare în Orientul Mijlociu ori în Oceanul Pacific”. Ceea ce sugerează că NATO n-ar avea dreptul să se apere de alt inamic decât Rusia, că ne-am afla în 1949 (sau în 1956) când generalul Eisenhower a criticat cot la cot cu URSS operațiunea comună, franco-israeliano-britanică, împotriva dictaturii criminale, egiptene. Și ceea ce insinuează că Iranul n-ar fi cine știe ce pericol. Căci n-ar avea ambiții nucleare, un arsenal de rachete balistice amenințând regiunea și globul, rețele teroriste pe varii continente, o ideologie totalitară, genocidară, ambiția înscrisă ca rațiune de stat de a șterge Israelul (aliatul principal al Americii, din zonă) de pe hartă și nici n-ar fi în alianță cu Rusia, China comunistă și Coreea de Nord. Atfel spus, dacă țările NATO sunt atacate din Orientul Apropiat, să facă ele bine să nu cumva să se apere, căci numai Rusia are dreptul să fie amenințarea de îndiguit.

Tismăneanu nu pare să facă parte din tabăra fanilor radicali ai mullahilor. Dar unii din colegii săi din universitățile americane și europene le pupă nedisimulat și cu plăcere papucul.

Ce-i animă pe criticii viscerali ai întreprinderii scăpării lumii de urgia islamistă, iraniană?

Ce-i determină pe unii să le țină pumnii tacit și în secret Gărzilor Revoluționare, în afara cotizării la religiile anti-Trump și anti-Netanyahu?

A spus-o filosoful britanic Roger Scruton, când a propus termenul de ”oikofobie” ca ură de sine și antonim al xenofobiei, al urii pe străini. A evidențiat simptomul actual al bolii și ex-ambasadorul britanic în Yemen, Edward Fitton-Brown, citat de Melanie Phillips.

Potrivit lui, Marea Britanie, Europa și alții refuză să ajute la apărarea (de mullahi) a Strâmtorii Ormuz nu doar din lașitate și împăciuitorism.

Îndărătul refuzului de a ridica fie și un deget pentru întreprinderea înlăturării unui regim terorist, așa cum a făcut de pildă NATO în 1999, în fosta Iugoslavie, se ascunde un amestec de sentimente inavuabile, întărite și potențate în virulența și toxicitatea lor de infiltrarea, de către islamiști, a Marii Britanii, a Europei occidentale și a elitelor universităților americane. În acest amestec se va găsi, între alte idiosincrazii marxiste, antisemitism, antiamericanism și ură pe orice formă de claritate morală, de felul celei manifestate la Ierusalim în privința islamiștilor iranieni. Altfel n-ar fi fost posibil ca înalți oficiali germani și britanici, precum și șeful ONU, să felicite călduros regimul teocratic la aniversările revoluției islamice.

Așa s-a ajuns ca ai noștri și aliații să devină ”mari probleme”, iar inamicii obiectul înțelegerii și empatiei, ca purtători de prezumtive nemulțumiri ”legitime”, pe care noi, occidentalii, evreii și creștinii, n-am fi în stare să le pricepem. Pentru că am fi ”răi”, dacă nu și ”proști”.

Aceasta e ideologia oikofobilor. Care, deși se dau progresiști, avansați și cultivați, nu sunt cu nimic mai buni decât rasiștii, xenofobii și antisemiții timpurilor trecute și actuale.