Se declară pierdută: democrația engleză. Recompensă găsitorului

Acum mai bine de zece zile, fiul unor imigranți a înjunghiat la Southport un grup de fete și femei, omorând bestial trei fetițe. Alți opt copii, veniți să danseze, au fost răniți, în parte grav. În reacție la această crimă, aparent misogină, posibil teroristă, oamenii au ieșit în stradă. Și, ca niciodată, au protestat, în parte violent, timp de aproape o săptămână.

În contrapartidă, s-au răzvrătit și gloate de tineri imigranți. Care au comis și ei violențe.

Or, violențele sunt de condamnat și de pedepsit. Indiferent cine le comite.

Pentru ce ajungi în Anglia după gratii

Au fost arestați sute de oameni. Dar a început o vendetta guvernamentală doar împotriva celor care, în internet, osândesc executivul. Steve Mallon a fost condamnat la 2 ani de închisoare pentru gesticulații și țipat la poliție. A fost reținut un om care a ”înjurat”, drept ”homosexual”, calul  unui polițist. Și altul care a calificat secta scientologică drept ”sectă”. În schimb, musulmanii violenți au continuat să fie tratați cu mănuși. Un islamist care a bătut un asistent social a primit o amendă de două lire.

Nu pe zi, ci pe lună.

Poliția britanică arestează în schimb oameni pentru postări în rețelele sociale critice la adresa imigrației masive. Sunt considerate ”posibile” instigări. Poliția britanică face ”ordine”, dar numai în rândul celor alarmați de prăbușirea societății britanice sub povara imigrației, a neintegrării și a terorismului multor nou veniți, încurajați de extrema stângă corectă politic din administrație și elite, să-i prefere democrației haosul, totalitarismul, fanatismul religios.

Ce înseamnă restabilirea ”legii” și ”ordinii” în Regatul Unit?

”Ordinea” e un soi de represiune organizată împotriva autohtonilor, menită mai puțin să-i calmeze pe prezumtivii ”incitatori”, cât să-i împăciuiască pe neintegrații violenți. Și să se căciulească în fața islamismului, aliat al progresismului militant.

Umilinței i se adaugă o tot mai severă cenzură. Și amenințarea închiderii unei rețele care nu foarfecă, precum X și a arestării patronului ei, Elon Musk, pentru refuzul botniței pe Twitter. Căci pe Facebook, lucrurile altfel stau: celui mai celebru biolog evoluționist, Richard Dawkins, i s-a închis complet contul pe Facebook, ”aparent (niciun motiv dat) pentru că am postat…că boxerii bărbați genetic, precum Imane Khalif (XY incontestabil) nu ar trebui să lupte cu femeile la Jocurile Olimpice.”

În mod caracteristic, represiunea declanșată de guvernul de la Londra include interdicția directă sau indirectă (prin demonizare publică) a protestelor, ca fiind, chipurile, doar ”de extremă dreapta”, precum și cenzura, botnița, pumnul în gura unei populații care-și mai amintește bine cu ce se mănâncă și ce gust are democrația. Et pour cause.

Democrația și libera exprimare

Memoria îi e bună, pentru că democrația engleză e, dimpreună cu cea americană, cea mai veche din lume, dacă se face abstracție de cea rudimentară, neliberală, a Atenei. Celei moderne, liberale, i se mai spune, cu un cuvânt englezesc, ”parlamentară”.

Pentru că în Parliament-ul londonez se ”parlamenta”. Se vorbea, se discutau, se dezbăteau și se aprobau legi în Anglia încă din secolul al 15-lea. Al 15-lea! – nota bene. Legi, pe care regele era obligat să le supună parlamentarilor englezi.

Tempi passati. În Anglia post-modernă, laburistă, progresistă, discuțiile s-au terminat. Vorbitul a făcut loc tăcerii grele, timorate. Dacă deschizi pliscul s-ar putea să te trezești calificat drept ”fascist”.

Dezbaterea nu-și mai are locul mai nicăieri. Cu atât mai puțin în rețelele sociale. Deși dezabuzat de imigrația ilegală, debordantă, poporul e silit să amuțească, dacă are impulsul de a protesta împotriva distrugerii țării. Pentru că elita de la putere nu are decât un singur țel:

Să rămână la putere. Dar cum?

Ca să rămână la timonă, elita încearcă să evite orice confruntare între comunități mutual incompatibile ideologic, cultural și axiologic. Iar dacă riscă să nu poată impune botnița cu vorba bună, trece la constrângere, intimidare, amenințare, terorizare. De ce nu-i cade prea greu?

Pentru că ceea ce a fost cândva democrația engleză nu mai e ce-a fost.

Și pentru că una din cele două comunități, cea minoritară, islamică, nou venită, e, în parte, nu doar profund antidemocratică, ci și net mai violentă, mai irascibilă, mai revoluționară decât cea autohtonă, imigrația musulmană preferând parțial șaria statului de drept, elitele se căciulesc în fața ei. Semalizându-i dragoste eternă, elita îi adoptă reflexele totalitare, idiosincraziile, narativul, comportamentul. Poate, cine știe, se va liniști. Iar puterea nu va fi debarcată.

Se aberează deci în voie despre ură, extrema dreaptă, radicalism, dragostea de pace a majorității, în timp ce în orașele engleze curge sângele oamenilor atacați, maltratați, uciși. Al copiilor înjunghiați. Al fetelor și femeilor violentate. Și sunt abuzate ani la rând fetițe, violate în grup, sau exploatate sexual, de zeci de inși din comunitatea musulmană din Rotherham. Sau de aiurea.

Iar pe străzi gloata pro-teroristă emite mesaje de genocid, protejată fiind de forțele de ordine. Poliția îi reprimă nu pe făptași, ci pe cei care protestează împotriva lor.

Atentat la democrație

Simultan, orice discuție despre această stare de fapt, despre cauzele și remediile ei e interzisă de plano. Din capul locului. Pentru că riscă să nu placă părților violente ale comunității în culpă. Care e căutată, deci, în coarne. Doar doar se va liniști.

Ei bine, nu se liniștește. Dimpotrivă. Căci se simte încurajată. Se simte puternic stimulată de alintul puterii. Și de tratamentul de mamă vitregă impus copiilor neadoptați și neascultători, pe care nu-i mai rabdă sufletul să nu ceară tot mai ferm zăgăzuirea imigrației. Așa că zbiară după restrângerea ei și după democrație, știind că temeiul ei e libera exprimare. Capacitatea de a suporta ”discursul urii”, ofensa, insulta, blasfemia.

Dar păgubașii țipă degeaba. Pentru că puterea e programatic surdă la revendicările lor. Pentru că, în majoritatea lor covârșitoare protestatarii autohtoni nu sunt violenți. Iar alegerile sunt departe. Și pare atât de ușor să le pui în gură ateilor, creștinilor, evreilor, hindușilor călușul. În numele combaterii ”urii”.

Iar apoi, ce mai contează democrația pentru elite de stânga care au ajuns în fine la putere, după un deceniu și jumătate de perpeleală pe uscat, și nu mai au de gând s-o dea din mână pentru un ”fleac” stânjenitor ca democrația, când e atât de simplu să te aliezi cu teroriștii islamici, cu extremiștii de stânga și cu tiraniile ca să te perpetuezi la butoane sine die?

Ce nu au inclus în calcul mai-marii de la Londra?

Keir Starmer pare să ignore că britanicii nu sunt un popor ușor de prostit, de dus cu preșul, de terorizat, de tiranizat, ci o națiune obișnuită cu libertatea, care s-a săturat până peste cap să fie desconsiderată, dăscălită, expusă celor mai aberante precepte ale dictaturii corectitudinii politice, prigonită și tratată ca grup de rang inferior.

Englezii nu sunt, prin definiție, ușor de convins că ar fi un neam de categoria a doua. Sau a treia. Vai de iluzia celor care cred că ar putea fi călcați în picioare, pentru ca inamicii lor să-și poată bate joc de statul de drept, de principiul egalității tuturor în fața legii.

Vai de cei care-și închipuie că pot ignora la nesfârșit doleanțele și frustrările unui popor ale cărui elite politice îi ignoră de câteva decenii, laș, suferințele și îi trădează interesele.

Deznodământul inexorabil al acestor amăgiri e o instabilitate tot mai amplă, vărsându-se de la un moment dat în violențe debordante și vărsări de sânge de proporții nemaipomenite.

Pe moment, democrația engleză s-a rătăcit în jungla poltroneriei elitelor politice.

Găsitorul ei se și află, probabil, pe drum, s-o recupereze. I se va cuveni o recompensă enormă. Aviz și Americii, aflate de asemenea în pericol să și-o piardă pe a ei. Spre bucuria unui Putin, Xi și Khamenei.