Despre România justiției sugrumate și cea a Revoluției, după 36 de ani (III)

Se poate schimba ceva în România justiției capturate de azi? Se poate. Dar nu stând noi cu mâinile în sân și așteptându-l pe președinte să facă minunea.

Pentru că n-o va face decât forțat. Și ajutat, împins din spate de o societate sătulă de oligarhia care i s-a înstăpânit pe grumaz, care o jefuiește și nu se mulțumește s-o prade, ci le asigură hoților impunitatea, pensiile speciale și undă verde la furat până la loc comanda.

Ce-i de făcut?

Hai să ne amintim cum se schimbă lucrurile în România. Cu fapta, cu organizarea și cu forța se schimbă. Cu oameni în stradă care nu le mai lasă politicienilor loc de întors. Cu oameni inteligenți și activi care nu capotează în fața tradiției fatalismului și cred în viitorul națiunii române fără să cotizeze la mituri tembel ultranaționaliste și gregar ortodoxiste.

Ca să se schimbe ceva în România cu adevărat, după 45 de ani de comunism, a fost nevoie de o ridicare revoluționară în masă în marile orașe ale țării, pe care, în condiții externe optime, s-a grefat lovitura de stat din interiorul sistemului. Aceasta a fost Revoluția.

Care, întrucât a fost confiscată de securiștii lăsați să-și facă de cap, nu s-a încheiat, până azi.

Întrucât nu s-a sfârșit, cere imperativ să fie terminată cu bine, înainte ca normalitatea aprig dorită, niciodată ivită, să se poată instala durabil în România contemporană.

Cu 36 de ani în urmă

În final de 1989, avionul meu a aterizat la Burgas înainte de a-și continua a doua zi zborul spre Sofia, de unde am reușit să iau un tren spre Gara de Nord. În noaptea petrecută la Burgas l-am auzit, via Radio România, pe dictatorul libian Gaddafi, afirmând prolix că oamenii săi nu-i terorizau pe români în solda lui Ceaușescu și nu participau la baia de sânge dezlănțuită împotriva revoluționarilor. Halal nu participau.

Nu aveam motive să-l cred pe dictatorul libian. Știm din multiple surse că dictatorul român, un rasist și un crunt antisemit, colabora cu mare plăcere cu teroriști și dictatori arabi, de la șeful OEP, Yasser Arafat, la criminalul în masă de la Tripoli, autorul aruncării în aer a avionului de pasageri Pan Am 103, care explodase în 1988 la Lockerbie. Fusese aruncat în aer, în Scoția, cu 259 de oameni la bord. Întrucât căzuse pe o stradă scoțiană, avionul minat de securiști libieni mai omorâse 11 oameni. Gaddafi avea să plătească un miliard de dolari despăgubiri pentru victimele sale.

Dar pasagerii avionului Pan Am avuseseră familii cu pârghii politice și influență, altfel decât rudele românilor căzuți sub gloanțele securiștilor lui Ceaușescu. Nu doar că, în marea lor majoritate, n-au fost despăgubite, dar nici adevărul n-au avut dreptul să-l afle până azi.

Și nici criminalii securiști și militari sau milițieni, trimiși de Ceaușescu să omoare români pentru ca el să rămână la putere și să nu fie contestat, n-au fost pedepsiți cu adevărat, până azi.

La 36 de ani atunci, Dosarul Revoluției trenează. Pentru că în pervertitul sistem românesc numit ”de justiție”, când e de fapt unul al nedreptății, se găsesc magistrați care, în loc să facă lumină, întețesc tenebrele, afirmând, între altele că, securist-teroriștii ar fi fost ”inventați pentru a șterge urmele masacrelor de dinainte, de la Timișoara și București”, cum a afirmat la un moment dat Cătălin Ranco Pițu, fost șef al Secției Parchetelor Militare din Parchetul General, cel care a făcut rechizitoriul inițial din Dosarul Revoluției.

Or, știm, din mărturii de o sumedenie de teroriști împușcați, sau arestați și eliberați apoi, intempestiv, după intervenții de la București.

Mărturiile cu pricina, instinctul și informațiile mele sugerează că Ranco Pițu minte de îngheață apele. N-am nici cea mai vagă încredere în concluziile lui. Între timp, am avut ocazia să învăț că pot avea în schimb multă încredere atât în unele mărturii, cât și în instinctele și în informațiile mele.

București, în decembrie 89

Numărul celor peste 800 de morți de după fuga Ceaușeștilor e un indiciu. Un semn, potrivit căruia marea crimă abia după 22 decembrie 89 a început și trebuie aflat de ce. Pare clar că diverși inși conducând oameni sub arme au vrut să iasă în evidență prin fapte de ”vitejie” și că s-a declanșat o bătălie sângeroasă pentru putere cu facțiuni dintre cele mai diverse, din care unele au mai mizat enorm de mult sânge pe cai perdanți.

Eu însumi am fost cât pe aci să fie executat de un grup mixt de milițieni și militari, o patrulă care m-a oprit după miezul nopții, de revelion, pe drumul scurt de la Hotelul Intercontinental la strada Alexandru Sahia, azi Jean-Louis Calderon, colț cu strada Iulius Fucik, azi Thomas Masaryk. Patrula, formată din oameni în uniformă înspăimântați și parțial beți, mi-a percheziționat automobilul și m-a amenințat dindărătul unor pistoale automate de tip Kalașnikov, care tremurau în mâinile lor de oameni care dârdâiau pentru că erau zgribuliți de frig și, poate, de frica vărsărilor de sânge care se ținuseră lanț. 

A doua zi, în stația de metro Aviatorilor, la o aruncătură de băț de clădirea mult împușcată a TVR, am luat un interviu unui puști de 14 ani cu un Kalașnikov spânzurat de gâtul său, care conducea o echipă de mici și zdrențăroși revoluționari, cu ordinul sau cu intenția de a ”apăra Televiziunea de teroriști”. Mi-a vorbit ca un om matur. Nu părea să aibă iluzii. Și părea gata să-și dea tânăra viață din care nu sorbise, parcă, decât amărăciuni.

Era, se vede bine, o Revoluție sângeroasă. Singura sângeroasă, din estul Europei.

De ce fusese la fel de ”originală” ca ”democrația” pe care Ion Iliescu avea s-o edifice pe spinarea ei?

De ce s-a dovedit, în Europa anului de grație 89, singura revoluție violentă?

Iată una din întrebările cheie, căreia sociologii, psihologii și politologii ar face bine să-i caute răspuns. Înclin să cred că brutalitatea represiunii nu explică decât o parte din misterul violențelor.

Care, să nu uităm, s-au dezlănțuit plenar mai ales după debarcarea Ceaușeștilor și au încetat abia după arestarea asasinului lor-șef, generalul de securitate Iulian Vlad, la 31 decembrie 1989.

Am asistat la conferința de presă dată în acea zi, la Inter, de șeful statului major al armatei, Vasile Ionel, omul care, readus în armată de Ion Iliescu în 28 decembrie, l-a arestat pe Iulian Vlad împreună cu Voican-Voiculescu și Nicolae Militaru. Alături de Vasile Ionel, jucând un rol obscur, de aghiotant, poate, cine știe, de câine de gardă, a apărut fostul meu coleg de la studioul Sahia, Adrian Sîrbu, autorul multor filmări din timpul Revoluției. Care s-a prefăcut că nu-și recunoaște colegul de serviciu, proaspăt revenit din Germania.

Fapt care nu i-a dăunat în carieră, de vreme ce a devenit secretar de stat pentru mass-media în CFSN și un tartor al brutalităților mineriadei, fapte pentru care, până azi, n-a dat socoteală.

În rechizitoriul mineriadei, consilierul premierului Roman, Adrian Sîrbu, figurează ca sfătuind puterea neocomunistă instalată sub Iliescu să declanșeze un atac asupra manifestanților anticomuniști din Piața Universității, de vreme ce i-a solicitat se pare ministrului apărării să-i pună la dispoziție ”20 de kg de trotil pentru a-i arunca în aer pe protestatari”. La bordul unui autovehicul capcană. Tot el pare să fi organizat veniri de muncitori în București, din Galați, precum și, împreună cu Dumitru Nicolae și Cazemir Ionescu, cazarea și ospătarea minerilor teroriști și ucigași de români.

Total bizară mi s-a părut atunci inadecvarea intelectualilor proaspăt ieșiți din bezna dictaturii totalitare. A uneia cu represiunea perfect pusă la punct, spre deosebire de cea care-i luase locul, mimând o libertate falsă, dar cu atât mai credibilă, cu cât se instalase în siajul unei tiranii pure și dure, nu doar criminale, ci și masiv prigonitoare prin ideologia ei național-comunistă riguros elaborată. Dată fiind nimicirea acestei dictaturi național-comuniste, exultau, erau fericiți, mulțumeau cu efuziuni, ca Mircea Dinescu, posturilor de radio occidentale pentru ajutorul dat în timpul Ceaușeștilor, acum defuncți, și păreau pe alocuri scoși din priză. La o masă, la Inter, discutau înfrigurat situația Andrei Pleșu, Mihai Șora, Gabriel Andreescu și alți câțiva, de care nu-mi mai amintesc. Mulți scriitori și publiciști pe care i-am revăzut atunci la fondarea GDS și a UDMR păreau să n-aibă grijile cu privire la viitor care ar fi fost firesc să-i anime.

Iată ce explică, în bună parte, baia de sânge provocată în special de securiști

Domnea neîncrederea generală. Cine era securist? Cine turnase? Cine trădase? În cine se putea avea încredere?

Erau puțini cei din a doua categorie, iar poliția politică, speriată ea însăși de moarte, parțial chiar panicată, disprețuia valorile și apelurile lor nu mereu coerente și adecvate, lansate de intelectuali după recenta lor ieșire din tenebrele unei represiuni extrem de severe și de crude, însoțite de o propagandă intens învrăjbitoare și smintitoare. Părea că forța va rezolva toate probleme existente. În fond, așa învățaseră și polițiștii politici: ”mămăliga nu explodează”. Iar România nu avea un Vaclav Havel sau un sindicat ca Solidarnosc. Nici disidenți disciplinați și încercați în proteste nonviolente, susținute de Biserica Evanghelică, precum Germania comunistă.

Lucizi s-au dovedit atunci, între alții, câțiva studenți și profesorii lor, îngrijorați de încălcarea instantanee a libertății și democrației de către noii potentați din București, precum și Corneliu Coposu, de la PNȚ. care mi-a pus în mâini o hârtie, deplângând cenzura dură, la care erau supuse proaspăt reînființatele partide istorice la ”televiziunea” chipurile ”liberă”. Alături de el, Radu Câmpeanu, de la PNL. Aveam să dau citire unui rezumat la telefon, într-una din corespondențele mele zilnice de la București.

Un amic, despre cărui colaborare  cu Securitatea aveam să aflu, spre stupoarea mea, ulterior, mă avertizase anterior să nu iau de bună luarea de poziție mincinoasă a FSN, care se afirma ”neutru” și anunța că ”nu va participa la alegeri”.

La fel de lucid, dar și net mai pesimist decât Coposu, s-a dovedit chiar experimentatul și înțeleptul meu bunic. Deși era pe moarte, el a avut forța să mă avertizeze să nu cred în noua putere și să iau, cât mai grabnic, distanță.

Avusese dreptate, în măsura în care FSN (care a recuperat integral niciodată legal dizolvatul PCR) nu doar că a participat la alegeri ci le-a câștigat și covârșitor în Duminica Orbului. Și n-avea de fapt să mai plece niciodată, complet, de la putere, nici măcar în epoca CDR și a lui Emil C-tinescu, ori în anii reformelor lui Băsescu și Macovei, întru aderarea la ”structurile euro-atlantice”, cum li se spunea atunci.

Înainte ca o conducere alăturea cu drumul de la Deutsche Welle să mă recheme, prea curând, spre stupoarea mea, la Köln, avusesem timp să înțeleg și să interiorizez concluzia tristă că Revoluția se confisca rapid, sub ochii mei.

Sub ochii noștri.

Va reuși Nicușor Dan să pună un punct fericit Revoluției, recuperându-i esențialul?

Va izbuti el, tocmai el, care o scaldă de când se știe, să plaseze cireașa pe tortul amar al unei democratizări mereu promise, niciodată înfăptuite, dată fiind capturarea justiției, oligarhia înstăpânită prin magistratură și susținerea largă pentru ortodoxism, ultranaționalism și antisemitismul de extremă stângă și dreaptă?

Nimic nu e mai nesigur, dacă președintele se va lăsa intimidat de amenințările cu suspendarea, proferate de partidul cică ”antisistem” AUR, amenințări care au dat în vileag natura eminamente securistă a ”suveraniștilor” și neolegionarilor. Dacă o masă critică nu doar din magistratură, ci și de protestatari din rândul poporului român nu-l forțează pe Nicușor Dan să pună piciorul în prag. Și, mai ales, dacă nu va trece în fine și el, cu arme și bagaje, de partea clarității morale.

---