Despre România justiției sugrumate și cea a Revoluției, după 36 de ani (II)

În chestiunea defectării justiției românești și a contraofensivei declanșate pentru repararea ei la 21 decembrie, de către reședintele României, care a propus un referendum în magistratură, îi văd pe mulți preocupați nu ca judecătorii să-și asume răspunderea în fața poporului român, ci, vai, de proceduri.

Nu puțini își sparg capetele prolix în privința unor metode, tehnici și ”tehnicalități” dintr-un domeniu ca justiția, care a fost capturată de răufăcători, iar acum ostaticul ar trebui recuperat, scos din captivitate, repatriat, fără ca răpitorului să i se clintească însă un fir de păr din cap. Căci, vezi tu, infractorul e independent. Și așa vrea, musai, să rămână.

CSM, a cărui parte judecătorească pare a fi capul răutăților în capturarea și transformarea justiției românești în teren de joacă mafiot, i-a contestat președintelui dreptul de a cere un referendum între judecători și procurori. Auxiliarii mafiei îl apostrofează pe Nicușor (și pe mine o dată cu el) că ”justiția” NU s-ar ”face la Cotroceni”.

Înainte de a le răspunde celor alarmați la culme de respectul pentru proceduri, metode, norme și tehnici, am să mă înclin în fața memoriei Dianei Alexandra Donea. Despre ea și alții ca ea ar trebui să fie vorba la 21 și la 22 decembrie 2025. Superba tânără de 17 ani a ieșit în stradă, acum fix 36 de ani, spre a-și redobândi libertatea și demnitatea. Le-a recucerit, pentru ea. A fost împușcată de slugile comunismului, în fața sălii Dalles. Iar urmașii ucigașilor celor peste 1100 de oameni omorâți în Revoluție (cu tot cu 40 de copii) au continuat să omoare libertatea și demnitatea cucerite de revoluționari cu prețul vieții multora din ei, furându-le românilor justiția.

Mă întreb ce-ar spune ei dacă ar învia acum, înainte de acest Crăciun. Cât de alarmați ar fi cei uciși atunci de nerespectarea de proceduri și tehnic,i menite să protejeze partea de Cosa Nostra din CAB, ÎCCJ, CSM și din alte majuscule asemenea? Și cât s-ar strădui eroii românilor din decembrie 89 să scoată justiția țării din impasul ei mortal?

Somat de puțina presă românească realmente liberă, care a rămas ultima redută a democrației, ca și, indirect, de mărturiile unor magistrați onești și de societatea civilă, Președintele României a trecut la 21 decembrie la un discurs mai ofensiv și mai reformist decât toate, rostite de el până acum.

În reacție, ca și cum (in)justiția ar fi stat în stat, i s-au vărsat căldări de lături retorice în cap. Hoții, în speță oligarhia din magistratură și instituțiile aliate, care, ca orice oligarhie, nu înțelege să dea socoteală, au început să urle ca să nu țipe păgubașii.

CSM n-a pierdut timpul și a luat în brațe sintagma bună la toate a ”independenței justiției”. Care în contextul dat ar fi în fapt ”independența injustiției”, după cum știu mii de judecători și procurori. După cum ne-au lămurit pe toți Camelia Bogdan, Codruța Kövesi, Raluca Moroșanu, Laurențiu Beșu, Daniela Panioglu, sau Claudiu C-tin Sandu.

Dar nu protestează doar CSM

Jurnalistul Vlad Petreanu s-a arătat foarte neînțelegător față de hotărârea președintelui României Nicușor Dan, de a declanșa un referendum în magistratură menit să stabilească dacă, în opinia majorității, judecătorii și procurorii consideră că CSM își face sau nu datoria. ”Totuși, nu înțeleg. Cum poate declanșa președintele…un referendum în magistratură…și cum pleacă CSM de urgență dacă magistrații votează, în acest referendum, că CSM nu urmărește interesul public”, se întreabă Petreanu alertat. Și el adaugă: ”Poate că tehnicalitatea organizării e rezolvabilă…dar știu sigur că adevărul sau minciuna nu se certifică prin vot. Încă ceva: faptul că, în anul 2025, într-o țară din UE, există magistrați care cer să li se asigure completa anonimitate (să fie luați, conspirativ, din benzinării etc) pentru o întâlnire cu președintele republicii este absolutamente șocant. Și înspăimântător, în același timp.”

E just să ne speriem de groaza magistraților de a fi scoși din anonimitate. Dacă nu o știam. Și da, adevărul nu se certifică prin vot. Dar nu știu, dată fiind teroarea (de mult notorie a) magistraților, ce-ar mai fi rămas de înțeles? Am impresia că Petreanu a aterizat ieri de pe Marte și nu știe o sumă de evidențe. De pildă, că democrația prin vot se exercită. Că adevărul s-a stabilit deja, de mult. Între altele în mărturiile magistraților onești, care, deși își riscă existența profesională, s-au încumetat să-l rostească în documentarul Recorder. Apoi la CAB, în solidarizările colegilor cu judecătorii și procurorii-martori. Estimp, tabăra adversă n-a izbutit, în ciuda eforturilor ei, să invalideze credibil nicio acuză. Și măsurile preconizate de președinte nu se vor putea legitima democratic decât prin sufragiul celor afectați: prin votul magistraților.

Alt preopinent m-a luat la refec, afirmând că ”justiția NU se face la Cotroceni!”

Or, înainte de a ni se spune unde NU se face justiție, n-ar fi rău să ni se spună unde s-a făcut. Și se face. În Curtea lui Savonea, te pomenești? Poate la CAB? La Predoiu în minister? La DNA, sub Voineag? În partea judecătorească a CSM? În descompletarea de completuri menită să albească în masă, prin prescripții în serie, mari corupți?

A se slăbi cu ”justiția NU se face la Cotroceni”.

Fiindcă țara are nevoie să se facă justiție. Și dacă nu se poate de altundeva, chiar de la Cotroceni

Pe de altă parte, așa cum releva acest comentator, ”în cele 6 luni petrecute în fotoliul de la Cotroceni, actualul președinte își putea rupe din prețiosul său timp de lucru bine plătit, deplasându-se la sediul CSM unde, în calitatea de șef de stat, poate prezida ședințele respectivei instituții, cerând desigur ceea ce este îndreptățit să ceară…”

Are dreptate. Nicușor a întârziat enorm cu reformele pe care electoratul român i le-a cerut în mod evident, alegându-l. Și nu e nici acum sigur că șeful statului se va apuca realmente de treaba care așteaptă să fie făcută nu din 2022, când s-au strâmbat definitiv legile justiției, nu din 2017, de la ordonanța 13, nu din 2016, când a venit regimul Dragnea la putere, și nici din 2012, de la puciul parlamentar al regimului uselist condus de Victor Ponta.

Așteaptă să fie făcută din decembrie 89 și de la Proclamația de la Timișoara, care cerea, vai, în zadar, lustrația.

Dar și de când, după 40 de ani de la asasinarea lui Babu Ursu, o judecătoare a ÎCCJ găsea, demențial, că securiștii torționari și ucigași ar fi făcut parte dintr-o organizație (de poliție secretă) recte Securitatea, care n-ar fi fost, chipurile, în relație de ”adversitate” față de poporul român. Halal judecătoare.

 Despre mine când mămăliga, ”în fine, a explodat”

Nu mi-aș fi putut imagina vreodată că, altfel decât s-a făcut cu STASI, în RDG, în România disidenții vor omite să pună mâna imediat, încî din 1989, pe arhivele Securității și nu-i vor îndepărta pe securiști instantaneu de la putere, așa cum mă avertiza nedeslușitul meu instinct că trebuie neapărat făcut. Și cum, într-un târziu, – și totuși, paradoxal, prea devreme – avea să ceară punctul 8 al Proclamației de la Timișoara.

Îmi promisesem să ascult mereu de instinctul care mă determinase să aleg cariera de jurnalist. Așa că mă angajasem în 1988 redactor la Deutsche Welle, unde îmi petrecusem anii premergători Revoluției.

A izbucnit când mă temeam c-o aștept de pomană. Văzusem eliberările anterioare ale Ungariei, Cehiei, Bulgariei și Germaniei comuniste. Fusesem la 9 noiembrie 1989 la Berlin. Ajunsesem la timp spre a asista, cu microfonul DW în mână, la demolarea Zidului Berlinului. Nimicirea Cortinei de Fier m-a emoționat la culme. La fel, privilegiul de a le transmite românilor în direct, de la Berlin, reportaje despre eliberarea Germaniei și a unei bune părți a Europei centrale și răsăritene. Nădăjduiam din tot sufletul ca România să nu fie singura țară condamnată să rămână încătușată. Grație eroilor și martirilor români care s-au ridicat la Timișoara în apărarea pastorului Tökes, nu a rămas.

În 16 decembrie 1989 eram în concediu, în micul orășel de graniță în care mă stabilisem. Am auzit la un post german despre ridicarea timișorenilor în apărarea pastorului Tökes. Am simțit imediat, bănuiesc că grație aceluiași instinct, că a venit clipa cea mare a debarcării Ceaușeștilor. Am vrut să-mi întrerup vacanța pe loc. Problema mea era că experimentata șefă a redacției române a postului extern al Germaniei apusene, o femeie de felul ei deosebit de inteligentă, nu credea că ”mămăliga explodează” și m-a sfătuit să stau calm.

A izbucnit o cruntă bătălie între instinctul meu și încrederea mea în inteligența ei. Încleștarea a durat câteva zile. Apoi, cea din urmă a pierdut, așa că m-am prezentat voluntar la lucru, la timp ca să anunț decolarea de pe acoperișul CC a elicopterului care transporta  cuplul dictatorial. Anterior cerusem (din nou și din nou, în zadar, să mi se dea voie să plec să relatez de la fața locului, din România revoluționară). La masa de lucru mi-au trecut prin fața ochilor o mulțime de telegrame dezinformatoare, de pildă via agenția comunistă iugoslavă, Taniug, afirmația imaginarei ucideri în România a 60.000 de oameni. Și altele asemenea.

Iar apoi, am avut trista obligația de a anunța de la microfon deschiderea focului de către ”teroriști” asupra bucureștenilor. Spre deosebire de povestea cu 60.000 de morți, aceasta era reală, deși Securitatea s-a străduit ani la rând, prin oamenii ei intrați în SRI, la TVR, la ziare, în partide și în societatea civilă, să acrediteze că teroriștii n-ar fi existat.

Uite că au existat. Și erau securiști. Erau oamenii USLA, ai Direcției a 5-a, rețeaua pentru apărarea în condiții de clandestinitate a regimului, creată pe o idee a lui Ceaușescu de care auzisem când îmi făcusem armata la trupele de grăniceri, la mijlocul anilor 70. Fusese inspirată de intervenția rușilor, a Uniunii Sovietice și a Tratatului de la Varșovia împotriva Cehoslovaciei Primăverii de la Praga. Se numea, după cum avea să mi se spună ulterior, planul Rovine, sau ”planul Z” și implica o variantă de ”război al întregului popor” pentru apărarea țării – o doctrină militară care pare să fi fost aplicată ca ”luptă de rezistență”, de părți ale poliției secrete ceaușiste, dacă e adevărată teza lui Andrei Ursu și a altor istorici, autori ai cărții ”Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989”.

Cine a alcătuit apărarea ”întregului popor”? Adică, în realitate, a Ceaușeștilor? Cine au fost trăgătorii ucigași de români, în decembrie 89, în afară de securiști autohtoni?

După intervenția mea la directorul general al postului Deutsche Welle, Dieter Weirich, un creștin-democrat arel cnoscuse personal pe Ceaușescu și știa ce-i poate pielea, postul german și-a retras interdicția și mi-a dat în fine aprobarea să plec în România pentru relatări de la fața locului.

În drum spre București, unde aeroportul Otopeni se închisese după masacrul de la 23 decembrie 89, când niște tineri recruți fuseseră măcelăriți, pur și simplu, la ordinul unor comandanți asasini, m-am văzut nevoit să plec spre capitala României fie la bordul unui convoi al Crucii Roșii Internaționale care se forma și urma să plece în țară cu ajutoare, fie, via Bulgaria. Am ales, din cauza urgenței, un avion spre Sofia. Care n-a putut însă ateriza în capitala Bulgariei din cauza cantității zăpezii căzute pe aeroport.

Va urma

---