Greșeli impardonabile. SUA și statul evreu greșesc cam des

Față de Putin, Trump e ca un dependent de jocuri de noroc. ”Încă o miză și încă una după ce-am pierdut și încă una, până la loc comanda, că odată și odată tot trebuie să câștig”, pare președintele american să-și zică, în goana lui nebună după premiul Nobel pentru Pace.

Așa că pierde și tot pierde poate chiar până la faliment: în nume propriu, în al Americii, în al NATO, în al Vestului. Și uneori în al Israelului. Pe al cărui premier, când statul evreu a efectuat un raid cât se poate de firesc împotriva liderilor Hamas ascunși de principalii sponsori ai terorii islamiste la Doha, l-a forțat, speriat de bombe, să ceară scuze dictaturii din Qatar pe care o dirijează terorista Frăție Musulmană. Căci dictatura din Qatar pompează de ani și decenii bani în elita americană. Și mai nou, și în Trump.

Și Israelul comite greșeli regretabile. Uneori impardonabile.

Ce e de înțeles

E de înțeles că statul evreu n-a putut câștiga războiul propagandistic, de vreme ce refuză să facă contrapropagandă și nu se poate pune cu isteria globală dezlănțuită de erupția de antisemitism sintetic – islamist, de stânga și de dreapta – declanșată de masacrul comis jihadiștii arabi din Gaza la 7 octombrie 2023.

Această propagandă antisemită are mecanisme extrem de eficiente de răsturnare completă a adevărului. Vor unii arabi din Țara Sfântă un stat propriu, ”palestinian” și încă ”judenfrei și judenrein”? ”Evreii” sunt instantaneu acuzați de prietenii teroriștilor de un presupus ”apartheid”. Vor jihadiștii Hamas și ai Jihadului Islamic desăvârșirea Holocaustului comis de naziști și aliații lor fasciști, europeni? Nicio problemă. Israel e acuzat în haită de un imaginar ”genocid”.

Iar toate acestea au loc pe baza unor străvechi modele culturale anti-evreiești, care, după mii de ani de înrădăcinare în istoria popoarelor europene și orientale, conferă o eficiență ieșită din comun oricărei insulte și calomnii antisemite, frecvent ascunse îndărătul unei pretenții de ”anti-sionism” justificat fals progresist, ca ”antirasism” și ”anticolonialism”.

La fel, e de înțeles că armatei israeliene i-a luat doi ani să repare gafele grave făcute de executivul lui Benjamin Netanyahu. Care, în acea zi fatidică de octombrie de acum doi ani, a compromis descurajarea statului evreu, pentru că își asumase anterior, ani la rând o viziune iluzorie a teroriștilor islamiști. Netanayhu concepuse Hamas, progresist, ca pe un actor rațional, așa cum s-a amăgit și stânga occidentală că ar fi jihadiștii palestinieni. Și unii și alții îl văzuseră ca pe un comediant care e posibil să se dea pe brazdă. Să iubească banul mai mult decât pe profet și să se disocieze, de dragul verzișorilor, de Coran, de islamism, de radicalism ideologic, politic și religios și de programul său genocidar al lui ”Palestine, From the River to the Sea”. Iluzia aceasta avea să se răzbune crunt la 7 octombrie 2023.

Ce le pare unora mai greu de priceput

Dar ”cum e oare posibil” ca ”marea armată sionistă” să nu se descurce timp de doi ani cu Hamas în Gaza, după ce a rezolvat amenințarea nucleară iraniană, împreună cu bombardierele americane B 2, în doar 12 zile?” – m-a întrebat un preopinent, fanatic credincios al religiei anti-Netanyahu, care-și dorea validarea urii sale obsesive împotriva premierului israelian. Dincolo de sugestia defăimătoare că Netanyahu ar fi întins războiul pro-domo, astfel încât să rămână el la putere, întrebarea are un aspect legitim. Mulți oameni care n-au habar de particularitățile luptei împotriva terorismului islamist și de dificultatea cuceririi de orașe ori țări în care jihadiștii se ascund îndărătul copiilor lor, abuzați ca scuturi vii, sunt uimiți că statul evreu a purtat cel mai lung război din istoria sa modernă contra unui inamic aparent slab.

Se uită, adesea, că acest inamic aparent ”slab” are sub el sute de kilometri de tuneluri. Mai are, îndărătul său, multe țări, dictatori și cantități imense de petrodolari și influență în SUA, Iar la vest de el sunt varii capitale occidentale conduse de stânga, în timp ce alături de el luptă omenia unui dușman israelian care se bate cu o mână sau două legate la spate, spre a hrăni și preveni civilii populației inamice, în loc să-i ucidă.

Toate acestea sunt, rațional, lesne de înțeles. Nu e nevoie decât de nițică informație curată. Comprehensibilă e și acceptarea de către Israel a planului în 20 de puncte lui Trump, în ciuda văditelor lui neajunsuri. Cum să faci altfel, în condițiile de izolare diplomatică în care se zbătea până de curând, statul evreu:?

Incomprehensibilă e însă retardarea intelectuală a multora. De neînțeles e întârzierea cu care mulți cetățeni actuali și potențiali ai statului evreu și prietenii lor înțeleg că nu despre ”drepturile palestiniene” a fost vreodată vorba în indignările (foarte selective) ale stângii antisemite dominând elitele occidentale. Ci de vechiul antisemitism în haină nouă.

Altfel, progresiștii europeni s-ar fi revoltat teribil în reacție la măcelurile de epocă de piatră organizate de Hamas pe străzile din Gaza împotriva unor palestinieni. Dar au tăcut, au întors capul și nu pare să le pese. Iar mulți israelieni continuă să le confere liderilor europeni o importanță pe care n-o merită. În mod normal, băile de sânge, atrocitățile și torturile înfiorătoare comise de Hamas în Gaza ar fi trebuit să revolte la culme Spania extremistului antisemit Sanchez. La fel de scandalizată ar fi trebuit să fie Franța lui Macron, Belgia, Irlanda și Norvegia, care nu mai puteau recent respira de pe urma furiilor iscate de imaginarul ”genocid” și de prezumtiva ”milă” pentru ”victimele” lui ”flămânde”.

Erori greu de iertat. Sau de neiertat

Există și alte reproșuri întemeiate de făcut guvernului Netanyahu. Ce nu e clar de pildă e de ce Israelul n-a tematizat din timp rolul tenebros jucat de Qatar în ascensiunea și masacrul comis de Hamas în octombrie 2023. Sau dacă Netanyahu a gestionat bine, pe timp de război, opțiunile  israeliene cu privire la viitorul fâșiei Gaza. Dacă raidul israelian anti-Hamas din Qatar n-a fost, totuși, o idee rea și o greșeală, permițându-i președintelui SUA să lege la mâini și la picioare guvernul de la Ierusalim și să-i impună un acord pe care un Itzhak Shamir ar fi avut, probabil, tăria să-l respingă.

Shamir a rezistat eroic presiunilor americane tot mai puternice și nu s-a lăsat până n-a obținut expulzarea din Liban a teroriștilor OEP. Or, actualul acord lasă Hamas sub arme, cu nădejdea de a se folosi de ajutorul Qatarului și Turciei spre a se salva la putere, în loc ca teroriștii să capituleze și să părăsească fâșia.

Mai grav, Hamas continuă să terorizeze Gaza cu o cruzime incalificabilă, sub ochii armatei israeliene care stă și se uită, rămânând, la o aruncătură de băț, cu mâinile în sân. Cât va mai putea sta indiferentă? Cât, fără să intervină? Nu are Israelul o datorie morală să se interpună ca să oprească măcelărirea a sute de palestinieni căsăpiți ca presupuși ”colaboratori” sau ”răzvrătiți”, pentru ca Hamas să-și refacă, prin teroarea exercitată asupra lor, autoritatea știrbită în Gaza?

Chestiunea e principială. Oricine știe că, pentru ca pacea să aibă în regiune o minimă șansă, e necesară și ineluctabilă dezarmarea Hamas. Dar cine s-o efectueze, dacă nu IDF? Frăția Musulmană care conduce Turcia și Qatarul, o Frăție la care sunt afiliați și jihadiștii Hamas? Mafia egipteană de la cârma țării faraonilor? Emiratele Arabe Unite? Autoritatea Palestiniană care este de fapt încă o organizație teroristă, ceva mai ”benignă” decât a naziștilor din Hamas și Statul Islamic? Niște clanuri din fâșie?

Hai să fim serioși.

Și cea mai gravă, parcă?

Greșeala cea mai gravă săvârșită, cred, de guvernul Netanyahu în timpul celor doi ani de război îmi pare a fi o omisiune istorică. Omisiunea de a declara Gaza teritoriu aflat integral sub autoritatea statului evreu, astfel încât orice localnic purtător de arme fără autorizație israeliană să poată fi cotat drept terorist.

O astfel de declarație ar fi instituit o autoritate clară în fâșie, ajutând consistent la eliminarea Hamas de la cârma ei și din regiune.

Iată ce va trebui făcut, mai devreme sau mai târziu, dacă dez-hamastanizarea nu reușește cu mijloace pașnice – și e cert că nu va reuși, de vreme ce Hamas speră să supraviețuiască pentru a-și relua, cu ajutorul Qatarului, Turciei și Egiptului, în condiții mai propice, tentativa de genocid.

Israelul a repurtat succese extraordinare, în acești doi ani de război. Ar fi păcat să-și compromită victoria acum.