Petre M. Iancu (Deutsche Welle, 8 ianuarie 2015)
Ne priveşte? Evident! Nu doar pentru că a fost atacată Franţa, Europa, libertatea, pentru că suntem în NATO şi UE. Ci pentru că dacă nu-i rezistăm, noaptea raţiunii ne va învălui continuând să ni-i ucidă pe cei dragi.
E deci obligatoriu, dacă nu ne-am pierdut şi ultimul rest de respect faţă de noi înşine, să ne solidarizăm total cu victimele neantului islamist abătut prin faptele unor terorişti asupra publicaţiei Charlie Hebdo.
E elementar, ca expresie a instinctului nostru de conservare, să ne solidarizăm cu Franţa, cu valorile şi democraţia ei, aflate, împreună cu întreaga lume liberă, la ceas de cumpănă.
Je suis Charlie Hebdo.
Nous sommes tous Charlie Hebdo.
Sunt azi francez.
Sunt parizian şi caricaturist.
Le dau mâna tuturor celor care se solidarizează cu nevinovaţii de la Charlie Hebdo, cu ziariştii, cu fraţii, prietenii şi colegii mei ucişi, aceşti eroi şi martiri ai unei lupte din ce în ce mai grele pentru libertate.
Odată cu ei, teroriştii au atacat satira şi râsul, raţiunea, libertatea de opinie şi de expresie, libertatea presei, inima vie a democraţiei şi a libertăţii. Dar, vai, şi-au atacat chiar şi propria religie, fiindcă în numele ei au măcelărit oameni. Totodată a intrat în colimator întregul occident, întregul univers al societăţilor deschise, civilizaţia însăşi, în substanţa ei.
Liderii lumii, în frunte cu preşedintele american, cu preşedintele şi cancelarul Germaniei, cu omologii lor de la Paris şi Londra par să fi înţeles corect dimensiunea reală a provocării şi au reacţionat salutar. La fel, şi liderii comunităţilor musulmane din Occident, care au condamnat clar şi fără drept de apel barbaria înfiorătoare comisă la Paris.
Reminiscenţe
Am spus parte din toate acestea ieri, le spun şi azi. Dar nu e destul. E bine să ne facem gânduri cu privire la noul şi vechiul infamiei săvârşite la Paris. Noul vizează forma şi consecinţele unui atac aproape fără precedent în seriile de atentate islamiste.
Comisă cu enorm de mult sânge rece de un jihadist şi de fratele său, ajutaţi de un complice, oribila crimă s-a produs nu doar cu know-how militar, ci şi cu un sânge rece uluitor. Măcelul de la Charlie Hebdo aminteşte oarecum de baia de sânge săvârşită – atunci însă de un făptaş solitar – la Muzeul Evreiesc de la Paris, ca şi de atentatul de la maratonul din Boston, dar şi de începutul nazismului şi al celei-de-a doua intifade anti-israeliene.
Nu mai puţin interesant e aspectul ei vechi. El priveşte capcanele în care tot tindem să alunecăm în lumea liberă, ori de câte ori ne confruntăm cu terorismul islamist şi cu vasele comunicante ale acestui tip de totalitarism. Sunt vase alcătuite din propriile noastre prejudecăţi şi carenţe valorice, din utopii şi reflexe politic corecte, din propriile noastre probleme identitare.
În chestiune sunt şi integrarea socială a musulmanilor, dar şi variile forme de fanatism existente în societăţile noastre încă nemântuite complet de nici un soi de extremism. În chestiune sunt şi propriul nostru rasism rezidual şi antisemitismul, fascismul, ori comunismul şi, în genere, remanenţa ideilor totalitare îndelung întreţinute şi promovate de campaniile de dezinformare susţinute de reţele KGB-iste, securiste, legionare.
Scopuri, sensuri şi iluzii
În fine, e obligatoriu să ne întrebăm ce vrea şi cum poate fi învins terorismul, ce obiective are, care e natura lui, ce-l face vulnerabil?
Răspunsurile par simple. La capitolul obiective, atacul asupra unei reviste satirice spune totul. Nu-i întâmplător că şi staliniştii de la Phenian au încercat să ucidă, recent, prin terorism, un film satiric antitotalitar.
Şi pe fanaticii lui Mahomed îi deranjează libertatea presei, libertatea gândirii, libertatea „de a spune nu”, cum o definea Isaiah Berlin, libertatea care se află de la origini iudeo-creştine şi de la iluminişti încoace la temelia lumii apusene, la baza democraţiilor şi a civilizaţiei. Îi deranjează, pentru că le contrazice zelul doctrinar şi pune în insurmontabilă dificultate o ideologie pe cât de simplistă pe atât de ucigaşă, dar şi longevivă, în măsura în care se înrădăcinează în credinţe străvechi.
Nu trebuie cu nici un preţ să ne lăsăm nici terorizaţi, nici pradă prostiei şi iluziilor care-i încurajează pe terorişti să ne atace, să omoare nu doar poliţişti, ci oameni dezarmaţi, ori oameni a căror armă e creionul.
De pildă pradă iluziei că valoarea noastră supremă n-ar fi în joc.
De pildă pradă iluziei că aceste creioane şi desenele lor ar fi uşor de distrus ori prea greu de apărat.
Că libertatea celor care le ţin în mână ispitindu-i pe teroriştii islamişti să încerce s-o ucidă ar fi mai slabă decât fanatismul tanatofil, decât propensiunea prezumtivilor sinucigaşi spre autosacrificiu, spre a se omorî odată cu victimele lor. Iluzia, că valoarea noastră cea mai de preţ, de vreme ce, vorbind cu un gânditor creştin precum Kierkegaard, ştim că „nu virtutea, ci libertatea e opusul păcatului”, ar putea fi lesne de răpus de către fanatismul de epocă de piatră al barbarilor. În fapt, democraţia e mai puternică decât îşi închipuie extremiştii.
De pildă pradă himerei stupide, repetate până la saţietate de stânga, că terorismul ar fi rezultatul sărăciei, sau inegalităţilor sociale, al intoleranţei, discriminării şi şomajului, ori al unor prezumtive blasfemii, a unor caricaturi care i-ar jigni pe musulmani.
Reţeta victoriei
Lichidează aceste iluzii (alimentate de inadecvarea la realităţi care demonstrează că teroriştii de la nine eleven nu erau nici săraci, nici discriminaţi, nici needucaţi) şi vei pune terorismul la podea. Continuă să publici caricaturi oricât de ofensatoare li s-ar părea unora sau altora. Amplifică vigilenţa, ia măsurile financiare, spirituale, jurnalistice, politice, poliţieneşti şi militare, ca şi cele educaţionale care se impun.
Nu, teroriştii nu ne vor putea omorî nici pe noi, nici valorile noastre. Mai bine mort decât comunist, au spus eroii noştri în decembrie 89. „Mai bine să murim în picioare decât să trăim în genunchi”, a spus, spre onoarea lui şi a societăţilor deschise, unul din martirii de la Charlie Hebdo.
Mai bine mort decât terorist. Cei care încearcă să ne îngrozească prin fapte abominabile documentând dispreţ faţă de specia umană şi faţă de libertate vor trebui să ştie prin urmare că nu vor reuşi nici să ne intimideze, nici să ne determine să cedăm, nici să ne dezbine, fanatizând o parte dintre noi.
Corolarul acestor imperative mi se pare clar. Nu doar excesul corectitudinii politice e condamnabil, câtă vreme oferă justificări crimei, sugerează o imaginară vină a victimei şi inexistenţa dificultăţilor de integrare a unor segmente musulmane din apus ori de aiurea, precum şi presupusa absenţă a oricărui raport între fanatism şi „şaria” pe care o invocă.
Fatală e însă şi cedarea în faţa celeilalte ispite. A tentaţiei tot mai puternice după şocul enorm provocat Franţei şi lumii, la 7 ianuarie 2015, de a ne ralia generalizărilor abuzive, precum eronata identificare a tuturor musulmanilor cu toţi teroriştii. De a trăda libertatea prin aderenţa la idei extremiste de felul celor întreţinute de mişcări populiste islamofobe susţinute puternic de maşinăria propagandistică şi financiară a Kremlinului. Iată ce i-ar slăbi pe musulmanii moderaţi, ca şi pe noi, exacerbând violenţa. Iată două din capcanele în care se tot cade ori de câte ori are loc un atentat islamist de amplu răsunet.
Nu, nu va trebui să menajăm aprehensiuni musulmane renunţând la caricaturi ori schimbându-ne modul de a gândi, de a vorbi, de a trăi. Dimpotrivă, replica noastră ar trebui să fie apărarea mai eficientă şi mai hotărâtă a libertăţii presei, a stilului nostru de viaţă.
Avem în faţă un drum lung şi cu atât mai anevoios, cu cât Occidentul a obosit prea repede după efortul său antiterorist prea puţin amplu, prea puţin sistematic şi prea puţin tenace iniţiat în reacţie la mega-atentatele din 2001. Mulţi din martorii măcelului de la Charlie Hebdo nu vor mai apuca sfârşitul fericit al acestui război.
Cert e doar că, oricât va dura şi oricât de sângeros va fi, libertatea îl va câştiga.
Scriam, după alte 6 zile, o analiză mergând în profunzimea unei chestiuni nu doar franceze sau europene, ci globale:
După Charlie
Petre M. Iancu, (Deutsche Well, 14 ianuarie 2015)
Ce va fi după „Je suis Charlie?” Proteic, răul învaţă din propriile eşecuri. Demonul totalitar nu face excepţie. Se schimbă şi devine mai abil. Fascismele se adună, se complică, se înmulţesc şi se susţin mutual. Dar noi?
La Paris, Charlie Hebdo s-a vândut azi ca pâinea caldă
Ne vom pricepe să identificăm combinaţia de pericole actuale care ne confruntă? Să le contracarăm? Pe termen scurt urmează o luptă la baionetă contra primejdiilor tot mai complexe care ameninţă democraţiile.
Refacerea partidei marilor corupţi nu-i nici pe departe singurul risc major la adresa celei româneşti. Aflată pe drum spre „subjugarea” imaginată de Michel Houellebecq, Europa se confruntă cu alte pericole distincte.
Vidul valoric şi relativismul care prefaţează corectitudinea politică şi asaltul islamist cu tot cortegiul lor de neajunsuri majore nu-s decât două dintre ele. Prostia şi incapacitatea de a învăţa le potenţează. A treia e islamismul, noul mare proiect colectivist antisemit, anticapitalist, antiamerican şi antidemocratic.
Terorismul islamist şi ispita generalizărilor abuzive
A patra e islamofobia. Se cere reiterat până vor înţelege şi minţile mai lente. E abuzivă identificarea musulmanilor cu teroriştii, chiar dacă teroriştii, în covârşitoarea lor majoritate, sunt ori îşi spun „musulmani”. Cum abuziv e şi semnul egal între Islam şi Islamism. E primul de vină pentru cel din urmă? Ca trunchiul pentru un altoi. Sau: „tot la fel de mult sau de puțin precum creștinismul este responsabil de crimele legionarilor români”, după cum sagace observă Andrei Cornea în „Islamism şi Fascism„, un editorial al revistei „22”, care se ocupă şi de cultul morţii împărtăşit de ideologii şi teroriştii celor două mişcări totalitare.
„Islamul face parte din Germania”, a declarat mai nou Angela Merkel, reluând o foarte controversată declaraţie din 2010 a fostului preşedinte Christian Wulff. Elita politică berlineză le sugerează germanilor să reziste fatalei ispite populiste care-i încearcă pe tot mai mulţi, în Europa, după masacrul anti-presă-liberă şi antisemit de la Paris.
Nu mai puţin atroce sunt barbariile săvârşite în Nigeria şi Somalia, de ISIS, talibani şi al Quaida, din Siria şi până în Pakistan. Ca să nu amintesc de cele pe care ar vrea să le comită filiala palestiniană a Frăţiei Musulmane, Hamas, et eiusdem farinae, în Ţara Sfântă, fără să reuşească, din fericire, cât timp serviciile secrete ce li se opun îşi păstrează capacităţile şi vigilenţa.
Remediile problemei nu pot fi străine de anvergura ei
Infamia jihadistă din pricina căreia ne-am hotârât cu sutele de mii şi cu milioanele, în Europa, „să fim Charlie” nu-i, prin urmare, o chestiune strict franceză. Nu e nici doar europeană. E globală, după cum s-a văzut în revoluţia iraniană, apoi la World Trade Center, în 1993, în Africa, la ambasadele americane din în Kenya şi Tanzania, în Yemen, apoi iarăşi în SUA, la nine eleven, în 2004 la Madrid, la Londra, un an mai târziu.
Globală fiind, reclamă rezolvări globale. Nu se vor obţine prin soluţii naţionale, prin cedări timorate în faţa terorismului şi împăciuitorism. Nici prin mistificarea chestiunilor pendinte, ori prin preluarea de la terorişti şi fundamentalişti a unui alfabet al urii, prin isterie islamofobă, fundamentalism creştin, rasism, xenofobie anti-imigraţionistă (de felul celei afişate de Viktor Orban) sau antisemitism. Acestea sunt armele lor. Cu ele nu îi vom învinge, ci ne-am distruge propriul univers.
E, ca atare, necesar să se diferenţieze între religii şi ideologii, între discursul urii, libertatea şi autodeterminarea religioasă. Nu-i treaba lumii libere să cenzureze religii ori să reprime Islamul şi pe musulmanii moderaţi. Ar fi, s-o spunem tot mereu, nu doar nedrept, ci şi stupid să confundăm duşmanii societăţilor deschise cu oameni de o credinţă ori de alta. Căci n-am face decât să riscăm să-mpingem nevinovaţi şi aliaţi către oştirea tot mai amplă de fanatici ai inamicilor. Problema, în esenţă, nu e Islamul în sine (în măsura în care, eronat, considerăm c-ar exista doar unul) şi nici Coranul, în ciuda surelor lui incitatoare la violenţă, ci lectura literală, fundamentalistă a textului şi numărul mare al celor ce aderă la interpretări barbare.
Mai sunt şi alte regretabile mistificări care amână puternic soluţionarea problemei. Cea mai scandaloasă confuzie, desigur, o vizează pe cea dintre făptaşii terorişti şi victime. Întru justificarea propriilor prejudecăţi sau bigotismului li se găsesc celor din urmă vini imaginare. La culpabilizarea victimei, tipică de pildă pentru demersuri de tip antisemit, se adaugă revendicări de limitare a libertăţii de expresie. Satisfacerea lor ar ucide democraţia, scutind terorismul de un efort prea amplu.
Surse, metode, obiective ale noilor şi vechilor fascisme
Altele privesc originile şi scopul fanatismului islamic, impactul lui şi diferenţa dintre tactici şi obiectivul său final. În capul islamiştilor e „uma”, comunitatea musulmană. Ciocnindu-se prin intermediul globalizării de lumea liberă a răsărit, din catacombe egiptene, pe ruinele imperiului Otoman şi din exportul tenebrelor religios-fasciste, naziste, totalitare şi genocidale ale secolului XX, utopia Frăţiei Musulmane.
E vorba, strategic, de visul unei teocraţii universale, de o construcţie anti-democratică, liberticidă, anti-individualistă, de un proiect indiscutabil totalitar, fascist, din unghiul societăţilor deschise. Teroriştii vor să-l impună prin mijloacele contondente pe care le vedem la lucru peste tot în lume. Băile de sânge sunt menite să extindă frica şi să ne silească să ne restrângem libertăţile. Ceea ce îi determină pe mulţi, intimidaţi, să se predea din capul locului, să-şi caute salvarea în laşitatea de struţ a corectitudinii politice şi să accepte şantajul terorist. Alţii lansează, panicaţi, revendicări exagerate în materie de securitate, în loc să înţeleagă că antidotul cel mai eficace al maladiei, (ca şi remediul mirabil al corupţiei), e întărirea libertăţii, democraţiei, statelor de drept.
Posibile soluţii
Ce-i de făcut? Cu niciun preţ nu trebuie să revenim „la oile noastre”, la ordinea de zi, ca şi cum Charlie Hebdo ar fi intact, iar ziariştii, evreii şi poliţiştii omorâţi deloc întâmplător ca ziarişti, evrei şi poliţişti ar fi în viaţă, sau ar putea fi daţi uitării.
Semnalul lansat la Paris, duminică, în celelalte oraşe ale Franţei, în care au ieşit în stradă aproape 4 milioane de credincioşi creştini, evrei şi musulmani, alături de agnostici şi atei, arată că valorile democraţiei n-au murit. Întrucât Franţa republicană s-a văzut suţinută de zeci şi sute de milioane în Europa, Israel şi Statele Unite, reiese că lumea liberă se arată unită în dorinţa de a nu mai tolera intolerabilul.
E timpul ca responsabilii să intre în acţiune. Să ia terorismul în serios, replicându-i adecvat, în conformitate cu ţintele reale ale noilor fascisme, care-l suţin şi îl trimit la luptă. Să schimbe ce-i de schimbat în legile securităţii; să combată feroce terorismul şi substraturile sale ideologice nu doar local ci şi global, cu toate mijloacele legale, poliţieneşti şi militare, dar şi, de pildă, culturale, economice şi financiare, oriunde sunt şi s-ar ivi. E timpul să coopereze net mai eficient în acest scop, să promoveze educaţia, integrarea, dialogul acolo unde un dialog (inclusiv teologic) e dezirabil şi posibil. E timpul să întărească libertatea. Cea de expresie e prima care s-ar cere nu limitată, ci dimpotrivă, extinsă şi consolidată. Şi e nevoie de un anti-antisemitism mai eficient. Pentru ca, pe viitor, să se priceapă că a ataca evrei, ori ziarişti, departe de a aduce beneficiile scontate, e contraproductiv.
Dar poate cel mai important demers va fi construcţia unei prese libere şi eficiente cu adevărat, de care, dat fiind spiritul ei critic, să se înspăimânte orice variantă de fascism. Una capabilă de pildă să publice după „Je suis Charlie” desene precum cele din preistoria lui „Je suis Charlie”.