Despre România justiției sugrumate și cea a Revoluției, după 36 de ani (I)

Nicușor Dan a ieșit în fine să vorbească despre criza din justiție. Care de fapt e una de stat.  Unde suntem azi? În democrație? Hai să fim serioși. România rămâne scăldată în teroare și frică. A admis-o, cu alte cuvinte, vorbind despre justiție și discuțiile programate de luni 22 decembrie cu magistrații, președintele României, Nicușor Dan.

Nicușor Dan și groaza magistraților

Auzindu-l, vorbind despre încercări de intimidare și influențare a celor câteva zeci de magistrați care au îndrăznit să se anunțe la discuții cu președintele despre năpârcile din sistem, m-au năpădit amintirile despre dictatură și despre repercusiunile oricărei tentative de înfruntare a tiraniei. Presiunile sistemului și spaima care le sugrumă magistraților independența amintesc fatal de teama tinerilor din decembrie 89 de a ieși în stradă și de a confrunta puștile automate, taburile și tancurile dictaturii comuniste.

Or, mulți eroi și-au riscat și și-au jertfit viața, în decembrie 89. Puțini sunt judecătorii dispuși azi să riște, deși efectele neplăcute ale unei lupte cu mafia din sistem ar fi net mai puțin grave decât în 17 decembrie, la Timișoara. Ori în 21 decembrie 89, la București.

Magistraților onești le e, potrivit președintelui, frică să se deplaseze la Cotroceni. Se tem, vădit, să nu fie urmăriți și pedepsiți. Vor să se întâlnească, la rigoare, cu președintele României. Dar nu pe față, ci în taină. De cine le e frică? Am greși mult dacă am spune ”de sistem”, de Savonea, de Predoiu, de SRI, de secu-legionarii ”suveraniști” care-i susțin?

De cine altcineva să fie oare atât de înfricoșați, încât nu îndrăznesc să intre, la Cotroceni, pe poarta palatului prezidențial din capitala României?

Constatând această frică paralizând a treia putere în stat, la 36 de ani de la Revoluție, mă întreb ce nelămuriri mai are președintele? Ce probe îi mai trebuie ca să constate naufragiul statului de drept și să decreteze măsurile necesare eliberării și reedificării statului de drept?

Mesajul fricii prezidențiale

De ce îi mai trebuie oare șefului statului discuții cu magistrați încremeniți de groaza ocultei care s-a înstăpânit asupra ÎCCJ, a CSM, a conducerilor judecătorilor și procurorilor României? De ce tot vorbește el de ”suspinciuni” și ”bănuieli” privind ”integritatea” din sistemul judiciar de vreme ce e clar că, dacă integritatea cu privina ar exista, oamenilor nu le-ar tremura genunchii? N-a citit și n-a văzut Nicușor Dan destul, începând cu documentarul Recorder și terminând cu mărturiile înfricoșate ale unor judecători care au ieșit public sau i-au scris confidențial?  

Să admitem că și președintelui statului român îi e frică să pună degetul pe rană și să treacă la fapte? Ce altceva îl animă, de vreme ce nimeni din mafia care sugrumă actualmente justiția, formatată să fie obedientă, n-a ieșit să invalideze, pe bază de probe, acuzele la adresa Liei Savonea, a șefului DNA, Voineag, a ministrului de interne și a celui de justiție, Predoiu și Marinescu?

Nicușor Dan are dreptate să considere situația ”gravă”.

Dar, după ce aproape 1000 de magistrați curajoși s-au solidarizat public cu judecătorii onești care au îndrăznit să înfrunte mafia din justiție: pentru ce să mai fie nevoie de un referendum? Și încă unul pus pe picioare legale dintre cele mai șubrede? Chiar crede el că formularea lui cu privire la întrebarea unică „dacă CSM acționează în interes public sau în interesul unui grup din interiorul sistemului judiciar” e adecvat articulată?

Chiar trebuie un plebiscit în rândul magistraților care se tem să intre în palatul prezidențial, cum le era frică românilor să vorbească în orașele comuniste cu străinii, sau să treacă prin fața ambasadei franceze, americane, germane? Nu se vor teme ei să se exprime și prin vot? Nu se vor teme să se prezinte la vot, dacă mafia le ordonă să se abțină?

Să-i amintim președintelui de unde a plecat România postcomunistă?

Un instinct nedeslușit mă determinase, în 1987, să-mi încep existența de emigrant prin încercarea de a-i lămuri pe români, ca jurnalist, de la microfonul unui post occidental, despre regimul care-i omora cu zile. România mai era pe atunci un tărâm al fricii, frigului și foametei. Dar și al unei bezne teribile, care mă făcuse să orbesc când m-au pocnit, la Nürnberg, primele lumini ale Occidentului jucându-mi în fața ochilor. Mi-am jurat atunci să nu uit negura din care plecasem și suferințele celor lăsați în urmă.

Dar despre toate acestea, într-un comentariu viitor.