La catafalcul revoluției islamice. Războiul e pe sfârșite

Unii, până de curând ascunși în munți, în turnurile lor de fildeș, ori pe cai mari, au coborât la vale și s-au făcut mai buni.   

Și Iranul islamist pare pe cale să se dea jos din șa, din șei, de pe caii săi mari. Pare a se pregăti să coboare și din copacul terorist și să dea semne să iubească civilizația occidentală. Chiar și pe ”marele Satan”.

Doar propaganda tiraniilor, presa extremistă, antisemită și antiamericană și influensării care-i urăsc pe Trump și pe Netanyahu, în speță Israelul, mai rău decât barbaria islamistă, mai colportează narativul fals. Narativul, potrivit căruia SUA ar fi fost ”înfrânte”, pentru că președintele și administrația n-ar ști ce face, n-ar avea ”cărți”, n-ar fi pregătit cum trebuie campania din Iran, Țară care, dixit New York Times, ar fi devenit, chipurile, prin actualul război, ”o putere globală majoră”.

Halal putere.

Da, mai poate să lanseze drone și rachete. Ce-i drept, interceptabile. Și nu mult mai mult.

Cum am explicat repetat, că le place sau nu unora, în Vest, și e cert că le displace acelora care speraseră futil să-i vadă pe Trump și Netanyahu îngenuncheați de un Iran super-potent, mullahii n-au fost doar sfărâmați de pumnul militar al evreilor și americanilor, ci se văd zdrobiți, sub ochii noștri, economic, de blocada impusă Strâmtorii Ormuz de Statele Unite.

Volta germană. Ce se întâmplă în confruntarea americano-iraniană?

Dacă războiul încă nu s-a terminat, e pentru că nu se găsește o conducere iraniană capabilă să-i înțeleagă rapid și pe deplin, să-i determine și să-i proclame sfârșitul. În speță, victoria lui Donald J. Trump. Că despre ea e vorba. În schimb, Germania pare că a început să înțeleagă.

Altfel, cancelarul Merz n-ar fi stăruit, de azi, în vederea întâlnirii sale de mâine cu francezii și britanicii de la Paris, că Berlinul ar vrea neapărat să participe la dragarea de mine și la asigurarea Strâmtorii Ormuz prin culegerea de informații. Cu condiția să existe ”o misiune internațională”, (a inițiat-o SUA) precum și un ”mandat al Bundestagului” ( se primește automat, când ești cancelar).

A dispărut din ecuație, devenind ”preferabilă”, condiția unui mandat al ONU, declarată anterior obligatorie de către ministrul neamț al apărării, Pistorius.

Or, după cum bine știa și el și Merz, un asemenea mandat nu ”se primea” în veci, în această chestiune, pentru că Rusia putinistă și China comunistă dețin un drept de veto în Consiliul de Securitate și l-ar asuma instantaneu, dacă folosirea lui le-ar apăra și ajuta aliatul islamist.

Așa că Merz a renunțat la această ultimă condiție, ca și la pretenția ca misiunea Bundeswehruui să fie precedată de un acord cu Teheranul, acum fiind doar nevoie, potrivit Berlinului, de un ”armistițiu temporar”. Ceea ce înseamnă că, după săptămâni și luni de pertractări și de adoptări de poziții europene intenabile, inclusiv în NATO, până și altfel imobilul executiv german a ajuns să înțeleagă, dincolo de ochelarii de cai ideologici, realitățile de pe teren.

Unde războiul e pe cale să fie pierdut irevocabil de mullahi. Pentru că blocada impusă de SUA Strâmtorii Ormuz le răpește unica sursă de venit, petrolul, văduvind concomitent Rusia și China, după Venezuela, de încă un aliat furnizor de hidrocarburi.

Ce ar trebui să se înțeleagă în fine, într-un târziu?

Fără exportul de petrol, nu-i mai ajută pe teocrații islamiști nimic. Treptat, se va înțelege și la Teheran, că Statele Unite au redevenit brusc mai puternice global, decât au fost vreodată, după retragerea lor intempestivă, la ordinul administrației Biden, din Afganistan.

Fără vânzări de țiței pe calea mării și fără conducte, Iranul islamist va trebui, în curând, să-și închidă câmpurile petrolifere. Regimul e pa, fiindcă nu doar că nu-și va mai putea hrăni populația.

Nu-și va mai putea alimenta nici călăii. Nu va mai putea plăti salariile criminalilor în masă din Gărzile Revoluționare Islamice. Nu va mai fi în stare să achite lefurile torționarilor din Basij. Și cu atât mai puțin va izbuti să furnizeze ajutoare oștirilor ei teroriste de proxy din Liban, Irak și Yemen.

Cât va mai dura înainte ca asasinii și securiștii profesioniști (mai degrabă decât poporul înfometat) să se ridice și să debarce resturile regimului Khamenei?

Nu, războiul încă nu s-a terminat de tot. Dar e pe cale să-și dea ultima suflare

Când va da ortul popii definitiv?

Abia după ce 30 de comandanți ai Gărzilor Revoluționare Islamice din provincii se vor întâlni la Teheran cu al 31-lea. Abia când vor vărsa lacrimi amare la catafalcul revoluției. Abia după ce vor dezbate amenințarea șefului Pentagonului, Pete Hegseth, care i-a anunțat că ”acesta nu e un război corect”, iar ”SUA sunt oricând gata să-l reia” . Și doar după ce îi vor omologa republicii islamice întemeiate de ayatollahul Khomeini și de teroriștii lui obștescul sfârșit. Așa că mai durează.

Dar mult nu mai e. Ce va urma? Nu e clar. Limpede e că decizia genială a blocării de către americani a Strâmtorii pentru navele care fac comerț cu Iranul, a adus America în proximitatea celui mai amplu succes politic extern al Washingtonului de la încheierea Acordurilor Abraham încoace.

Ne aflăm departe de America lui Carter, Obama și Biden. Dar și de a izolaționiștilor lui Tucker

Statele Unite, care doreau să se retragă în doctrina Monroe și în străfundurile izolaționiste ale emisferei occidentale, au reapărut în forță, ca superputere, pe ruinile fumegânde ale imperiului islamist iranian. Căci au ameliorat, împreună cu aliatul lor israelian, geografia politică a Orientului Apropiat. Care cuprinde și Libanul, chinuit de multe decenii de interpușii teroriști locali, șiiți, ai Iranului islamist. Această Țară a Cedrilor ar putea, acum, să reînflorească.

Ar fi, nu în ultimul rând, un succes istoric al mult demonizatului Trump. Dar și o izbândă a civilizației asupra barbariei, a Vestului asupra tiraniilor răsăritene, a libertății asupra sclaviei, a democrațiilor asupra dictaturilor, a lumii iudeo-creștine asupra detractorilor ei.

Va dispărea peste noapte islamismul? Se va mântui lumea automat de terorism musulman?

Defel. O putere islamistă sunită, în speță Turcia, se pregătește să preia ștafeta de la mullahii iranieni. Lașitatea și împăciuitorismul din Vest au provocat prejudicii durabile. Nu se vor putea compensa cu una cu două.

Dar fără republica islamică, planeta va deveni cu siguranță un loc ceva mai bun.