Autocastrarea Vestului

În universitățile americane s-au pogorât evul mediu, inchiziția și întunericul. Studenții evrei sunt vânați în campusuri de simpatizanții islamiști și de stânga ai teroriștilor, cum erau hăituiți strămoșii lor în Spania catolică, medievală. Iar în această beznă, administrația de stânga de la Washington sugera, acum câteva săptămâni, prin purtătoarea ei de cuvânt, care apoi a pretins că n-ar fi auzit bine, că antisemitismul n-ar fi un pericol, problema fiind, mai degrabă, ”islamofobia”!

Ce crede Germania că a câștigat, primindu-l pe dictatorul antisemit și pro-terorist al Turciei, Erdogan, la Berlin? Ce beneficiu crede UEFA că extrage din interdicția oprindu-i pe fotbaliștii israelieni și polonezi să păstreze un minut de reculegere în memoria victimelor atrocităților de la 7 octombrie ale teroriștilor Hamas, asasini în masă și violatori pe care președintele Turciei, un stat NATO, i-a ridicat recent pe scut ca prezumtivi ”luptători pentru libertate”?

Și ce profit i-a revenit liderului superputerii din umilința și imoralitatea întâlnirii sale cu un tiran genocidar precum președintele totalitar al Chinei?

Teatru chinezesc și zeflemeaua la care se supune America

Nu e clar ce-a sperat să obțină președintele SUA, Joe Biden, întâlnindu-se din nou cu omologul său comunist chinez, Xi Jinping. În culisele summitului APEC din San Francisco, cele două părți s-a certat pe Taiwan, dar au convenit, totuși, un ”dialog” militar bilateral, ca să nu-i atace chinezii pe nepusă masă pe americani în strâmtoarea Taiwan.

Dialogul va fi un monolog, pentru că niciun regim comunist n-a dat informații corecte părții americane, decât poate când URSS zăcea pe patul de moarte.

La San Fancisco, cele două părți au convenit să continue să vorbească. Adică să vorbească America, fiindcă niciun regim comunist n-a exprimat vreodată altceva decât agitprop și n-a articulat altceva la adresa occidentalilor, decât dezinformare.

Iar dacă totuși s-a vorbit, vorbitul n-a rezolvat mai niciodată vreo problemă reală în raporturile taberelor situate de o parte și alta a Războiului Rece.

În schimb, i-a încurajat pe occidentali să se iluzioneze că, ”atât timp cât se discută nu se trage”. I-a îmbărbătat să fie poltroni. I-a stimulat să se legene, deci, într-o falsă siguranță și să se comporte ca Scufița Roșie față cu lupul care-i gâdila urechea în timp ce se pregătea s-o înghită. Răstimp în care ”marșul prin instituții” marxist și postmodern continua, elitele occidentale erau infiltrate, îndoctrinate și intoxicate iremediabil, iar instituțiile apusene distruse rând pe rând.

Întâlnindu-se cu Biden, dictatorul chinez a încercat cu tonul său conciliant – nu fără succes – să întărească biasul realpoliticianist, devenit mantră a diplomației progresiste – bias potrivit căruia ”se poate negocia cu tiranii totalitari” care au interese economice și așteaptă să fie cumpărați.

O vreme, chiar așteaptă. Dar când și-au făcut plinul își amintesc de agenda lor revoluționară. Vestul nu știe niciodată când vine clipa. Iată de ce i-a suprins atât de puternic metamorfoza belicoasă și pseudo-mesianică a lui Putin.

Concluzia trasă din întâlnirea sino-americană la vârf, de la San Francisco, de regimul comunist de la Beijing pare să fie similară celei care i s-a impus lui Putin după nefericitul lui tête-à-tête cu blajinul Biden de la Geneva. Atunci s-a confirmat imaginea slăbiciunii Americii.

Această imagine a încurajat agresivitatea Kremlinului, a asigurat Moscova că are mână liberă în vaste porțiuni ale fostei URSS și a prefațat, pe cale de consecință, decizia fatală a dictatorului care a demarat invazia rusă din Ucraina.

Concluzia că America e în genunchi n-are cum să nu se fi tras la Beijing după analiza mutrei chinuite la culme, făcute de șeful diplomației SUA, Blinken, când Biden, prea puțin capabil să se controleze, s-a scăpat și a confirmat spontan, în reacție la o întrebare neașteptată a unui ziarist, adevărul, în speță evidența potrivit căreia Xi e, într-adevăr, ce e. Un ”dictator”. Dixit Biden.

Autoderiziune americană

Când reprezentanții diplomatici ai unei țări având misiunea de a-i întări existența în lume, adoptă poziții care-o slăbesc și exprimă, în limbajul chinuit al corpului lor, sentimente ale inamicilor ei de moarte, e vai și amar de nenorocita națiune cu dregători ca Blinken.

Și el și consilierul de securitate Sullivan, ori purtătorul de cuvânt securitar Kirby sunt niște pitici intelectuali, al căror discurs e mai puțin marcat de faptul că Israelul încearcă să elibereze 40 de ostatici americani, ținuți captivi în tuneluri de Hamas, cât de obsesiile presei progresiste, politic corecte, care i-a propulsat la putere în detrimentul intereselor americane. La rândul său, uitucul președinte Biden nu s-a putut apăra, vreodată, credibil, de acuza că este corupt și lesne de manipulat într-o serie întreagă de feluri.

Altfel, cum să se explice faptul, aiuritor, că administrația cochetează cu inamicul chinez? Și faptul că nu aplică legea și constituția și tolerează în continuare ca studenții islamiști, străini, să nu fie dați rapid afară din SUA, deși susțin pe față terorismul antiamerican și îi terorizează în universități, sau pe străzile Americii, pe studenții și protestatarii evrei?

Cum se explică politica antiamericană transpusă de mai-marii americani?

Presa mainstream, de care ascultă liderii din Washington, a adoptat fără rezerve narativul extremei stângi, chipurile antirasiste, în fapt rasiste, anti-albe, anti-creștine și anticapitaliste.

Ideologia ei impune politici identitare implicând că America s-ar fi născut ca stat ”colonialist” (la fel, pasămite, ca statul evreu) iar americanii majoritari (albi, creștini, hetero-sexuali) ar fi funciar ”răi” și-ar trebui să dispară, spre a fi înlocuiți de alianța minorităților rasiale și sexuale.

Dar fosta superputere SUA e încă destul de puternică, deși pare a-i pierde în aceste zile războiul Ucrainei, prin excesul de prudență al administrației Biden, care nu i-a dat Kievului armele necesare. Dar SUA își mai pot permite multe aberații, chiar dacă se tot pun în genunchi în fața unor tiranii și a demagogiei teroriste, pro-Hamas, care pretinde că realitatea n-ar exista, iar Israelul n-ar face tot ce-i stă în puteri ca să combată terorismul, protejând viețile civililor palestinieni, abuzați în Gaza ca scuturi umane de către islamiști, pe modelul aplicat și de ISIS, și de Al Qaida, și de talibani.

Dar Germania? Cum își bate joc Berlinul de propria credibilitate

Cum a ajuns oare Europa să tolereze ca în moscheile ei să predice islamiști de epocă de piatră, precum liderii talibani? Unul din ei a venit zilele trecute prin Olanda, unde ținuse conferințe la invitația OMS (instituție ONU), să-și spele mâinile de sânge la Köln.

Ca și leadershipul UEFA, conducerile Germaniei și Olandei par prostite, corupte, lașe, sau cumpărate de islamiști. Să ne mai mirăm că vicepreședinta Parlamentului European a fost cumpărată cu saci de bani de Qatar și Maroc?

Or, Germania a promis și a adoptat oficial, când s-a instalat actualul ei guvern, ”o politică externă bazată pe valori”. Halal politică externă. Halal valori. Ce indelebilă pată de rușine.

La Berlin a fost primită vineri una din figurile de proră ale islamismului și antisemitismului, o ideologie proprie și năpârcii teroriste musulmane, al cărei trup e acasă și la Ankara, și la Teheran, în Gaza, dar și la Doha, în Liban, Irak, Siria și printre milițiile Houthi, din Yemen, precum și pe străzile metropolelor occidentale cu mulți imigranți din Orient.

Erdogan la Berlin

Înainte de a păși pe covorul roșu pe care, în inconștiența și iresponsabilitatea lor, oficialii nemți i l-au întins la Berlin, fără să știe prea bine de ce și ce-ar avea de câștigat din această sinistră vizită, Erdogan făcuse un număr de lucruri și spuse un număr de enormități. Între altele, afirmase că statul israelian (singura democrație autentică din Orientul Mijlociu) ar fi unul chipurile ”terorist”, iar gruparea teroristă, Hamas, o ”mișcare de eliberare”, o întoarcere pe dos a realității, pe care nici măcar alți guvernanți musulmani (din Bahrain, Emirate și Arabia Saudită) nu o mai admit.

La Berlin, Erdogan, le-a făcut gazdelor sale cadoul de a nu repeta expresis verbis toate minciunile sale horror despre Israel și Hamas și de a nu pune fățiș sub semnul întrebării dreptul de a exista al statului evreu. Dar Erdogan a continuat să exprime, aproape nedisimulate, sentimente aplaudate de mulți spălați pe creier. Dictatorului i s-a permis să le reitereze public, pe o scenă oficială germană, entuziasmându-i pe imbecilii infectați de la extrema dreaptă sau stângă cu iudeofobie și aliați cu islamiștii. Care neagă sau pun la îndoială probele prezentate de israelieni privind utilizarea militară a spitalelor ca Al Shifa, de către Hamas. Și care țipă ca din gură de șarpe că ”n-au văzut dovezi”, pentru că IDF n-ar fi depistat decât 10 kalașnikoave și încărcătoarele adiacente. Dar oare la ce se așteptau? La puneri în scenă cu Voldemort, demne de un film SF cu farfurii zburătoare ostile?

În timp ce ziare vândute stângii radicale ca The Guardian se fac de rușine, editorialiști palestinieni (de la Al Quds) pun degetul pe rană, reliefând că liderul Hamas, Sinwar, a declanșat ”o reacție în lanț și a propulsat Gaza și pe palestinienii din fâșie în izolare și o criză fără egal prin agresiunea lui teroristă de la 7 octombrie, compromițându-le viitorul”. Căci ”au lăsat peisajul fâșiei pradă pustiirii și deznădejdii”. Or, tiranul islamist al Turciei citește realitatea din fosta colonie otomană care a fost Țara Sfântă după cum îi convine lui, prin lentile de Frate Musulman și de tovarăș al teroriștilor Hamas, membri ai globalei Frății Musulmane, ca și emirul Qatarului, fondatorul televiziunii Al Jazeera.

Prin urmare, scandalagiul mincinos dintr-o mahala otomană și-a permis să declare în Germania, la cancelariat, că Israelul ar fi ”nivelat”, chipurile, ”Gaza”, că ar fi ”omorât mii de copii”, despre care știe că n-are habar câți sunt de fapt și că, oricâți ar fi, sunt în realitate victimele agresiunii Hamas și a practicii teroriste de a-i folosi pe cei mici ca scuturi umane.

Erdogan și-a continuat circul, afirmând că teroriștii palestinieni deținuți în Israel – o țară despre care susținuse anterior că ar fi, în ciuda puterii ei nucleare, ”pe ducă” – ar fi ”ostatici” și că Germania n-ar susține statul evreu decât din pricina culpei istorice germane, el, turcul, ”putând vorbi liber”, pentru că patria lui n-ar avea, pasămite, ”nicio vină”.

În realitate, chiar dacă Turcia lui Erdogan n-ar practica terorismul de stat împotriva kurzilor, dictatorul de la Ankara ar trebui să facă ciocul mic, de vreme ce țara pe care o conduce e autoarea primului mare genocid european al secolului XX. L-a săvârșit în 1915 și 1916, împotriva armenilor, asasinând, potrivit unor estimări, peste un milion și jumătate dintre ei. Iar urmașii lor se văd amenințați acum, după generații, cu un nou genocid, de poporul turcic al azerilor, înarmați de Turcia, care i-au epurat etnic din enclava Karabah.

Partea cea mai tragică a acestui spectacol imund este că dictatorul și-a putut descărca toate frustrările în prezența leadershipului nemțesc fără să fie contrazis (după ce, în absența tiranului turc, cancelarul își salvase fața calificând, textual, drept ”absurde” afirmațiile antisemite și pro-teroriste ale lui Erdogan). De ce a permis acest leadership german ca un tiran islamist, antisemit, să-l scuipe în obraz și să calce în picioare ceea ce madam Baerbock se jurase că va fi o ”politică externă germană bazată pe valori”?

Stânga guvernamentală nemțească a încercat să justifice imoralitatea abjectei vizite în fel și chip. A trimis, ipocrit, la influența dictatorului pe lângă Hamas și la un presupus ”profit pentru ostaticii israelieni”.

Apoi a invocat recent reluatul șantaj al lui Erdogan cu migranții, pentru care Ankara extorchează mulți bani ca să nu-i trimită în Vest (căci Occidentul e un sat fără câini). Alt șantaj turcesc în curs privește Suedia și cooptarea ei în NATO, chestiune în care, în așteptarea un nou bacșiș gras, Turcia dă semne să fi răzgândit iar (deși a promis altceva).

În realitate, dregătorilor de la Berlin puțin le pasă, în genere, de NATO, de Suedia și de migranți. În schimb, nu sunt deloc imuni la ispita voturilor. Și cu atât mai puțin sunt indiferenți la milioanele de turci din Germania și la sufragiile pentru stânga ale tot mai numeroasei populații musulmane. Cu un enorm segment antisemit și islamist în ea. În același timp, progresiștii politicieni germani nu prea știu să facă altă politică externă decât a împăciuitorismului.

Efectele autoderiziunii stângii occidentale

Așa că preferă să se autocastreze, raționalizându-și fapta, mai degrabă decât să se opună bărbătește antioccidentalismului, fie el putinist, islamist, progresist și ecologist din specia antisemită a lui Thunberg.

Pentru toate mișcările antioccidentale, Israelul e vârful de lance oriental al Americii și al civilizației iudeo-creștine. Nu întâmplător, dictatorul rus, Putin, a omis să condamne masacrul terorist comis de Hamas la 7 octombrie 2023. Islamiștilor, statul evreu le stă în gât în mod special. Cam cum le stăteau în gât evreii legionarilor. Entitatea sionistă, cred islamiștii, ar trebui extirpată înainte de a se (putea) pune pe butuci întregul Apus, înainte de a se edifica ”uma”(1) și a se dura mult râvnitul ”califat”.

Ce nu realizează liderii apuseni care-și expun părțile rușinoase proaspăt scopite este că nimeni nu mai crede în raționalizările lor. Și că spectacolul jenantei lor jugăniri publice, prin apariții alături de tirani ca Erdogan, apreciată de dușmanii lor și ai Vestului ca semn de mare slăbiciune, le grăbește sfârșitul, în loc să-l frâneze.

Departe de a-i calma pe teroriști, semnele de acest fel îi încurajează și îi stimulează la culme, excită gloatele fierbinte, le ațâtă furia, îndemnându-le la noi și noi obrăznicii, la noi aventuri, agresiuni militare, violuri și crime în masă. Pe scurt, la perpetuarea revoluției.

Note:

(1) Uma e comunitatea musulmanilor, una care depășește, clanul, tribul, națiunea, atingând dimensiuni universale.