Recunoașterea Palestinei? Dinamica apropiindu-ne de un război global (I)

Șeful diplomației americane, Blinken, a dispus experților Departamentului de Stat să examineze posibilitatea recunoașterii eventuale, de către SUA, a unui ”stat palestinian demilitarizat”, după ce se sfârșește războiul din Gaza. Departamentul ar urma să stabilească și să avanseze propuneri despre cum să arate un astfel de stat.

Ce e îndărătul inițiativei lui Blinken, precedată de cea a colegului său britanic, David Cameron?

Supuși presiunilor administrației de stânga, din Washington, oficialii israelieni au evocat ei înșiși un plan în faze, care enunță și posibilitatea creării ”unui viitor stat palestinian demilitarizat”. Potrivit lor, Israelul ar urma, într-o primă fază, să instaleze un guvern militar în fâșie, menit să supravegheze ajutorarea umanitară a populației din Gaza.

Într-o a doua fază de tranziție s-ar crea o coaliție cu state arabe moderate, precum Egiptul, Marocul, EAU, Bahrain și Arabia Saudită, care să sprijine formarea unei noi autorități palestiniene.

Disociată de Hamas și de actuala autoritate palestiniană a lui Mahmud Abbas, noua autoritate preconizată ar urma să moștenească de la israelieni guvernarea fâșiei. Dacă lucrurile decurg fără fricțiuni, după o altă fază de 2-4 ani ar putea fi luată în considerare crearea, în teritoriile situate sub jurisdicția autorității palestiniene, a unui stat palestinian, căruia să fie posibil să i se transfere teritorii suplimentare. Până aici, propunerile vehiculate la Ierusalim.

Ce-i mână din spate pe oficialii din Washington?

Ce e cu recomandarea avansată mai întâi de David Cameron, la Londra, iar apoi de omologul său american, privind recunoașterea unui stat palestinian?

Frica de război e firească și o atitudine normală în democrații. Dar împăciuitorismul îi amplifică riscul. Iar appeasementul e alimentat de iluzii și de percepții greșite ale realității. Membri ai partidului conservator, britanic, l-au criticat dur pe șeful diplomației londoneze, David Cameron, care s-a gândit să-i răsplătească pe teroriștii islamiști ai Hamas și ai Jihadului Islamic, promițând reflecții cu privire la o posibilă ”recunoaștere” (unilaterală, dar zisă: ”împreună cu aliații noștri”) a unui ”stat palestinian”. Theresa Villiers a reliefat că declarația lui Cameron răsplătește atrocitățile comise de Hamas, iar Sir Michael Ellis că ”riscă să ofere unor actori periculoși capacitățile și instrumentele (militare ale) unui stat”.

Mai-marii americani se simt la rândul lor constrânși de sugestii ale extremei stângi din presa apuseană, care pretinde că realegerea la Casa Albă a lui Biden ar fi periclitată de prea marele ajutor acordat, pasămite, Israelului, în războiul antiterorist din Gaza. Pentru că acest ajutor i-ar înfuria pe tinerii democrați, în majoritate pro-palestinieni, impulsionându-i să se dezică de Joe Biden, precum și să-i demobilizeze înainte de alegeri.

Iată un mit ușor de demontat, de vreme ce trei sferturi din restul mai vârstnic al populației americane e clar și fără echivoc de partea Israelului în confruntarea cu terorismul islamist. Încât reducerea ajutorului pentru statul evreu, solicitată de islamiști, extrema stângă și de aliații lor, ar diminua simpatia oricum redusă de care se bucură actualul președinte al SUA.   

Nu e doar atât. Joe Biden se arată un președinte foarte slab atât domestic, cât și pe plan extern. Ca atare, propunerea publică, de examinare a recunoașterii unui stat palestinian, avansată propriului oficiu, de Blinken, în actualul context internațional, tinde să confirme și să facă irefutabilă această imagine. În condițiile în care lumea așteaptă o ripostă curajoasă și viguroasă a SUA la asasinarea de militari americani în Iordania, de către teroriștii șiiți interpuși ai Iranului, vehicularea unor recomandări de acest tip nu doar că nu rezolvă nimic pentru democrați, în SUA, ci amplifică toate problemele existente în Orientul Mijlociu.

Ele dau impresia, pe de o parte, că America e lașă, slabă și incapabilă să riposteze adecvat atacurilor asupra ei, și cu atât mai puțin provocărilor globale reprezentate de agresivitatea și imperialismul rușilor, comuniștilor chinezi și islamiștilor. Iar pe de alta, că rădăcina problemelor regionale, în Orientul Apropiat, ar fi, chipurile, prezumtiva ”lipsă a unui stat palestinian”. Ceea ce corespunde mitologiei puse în circulație de Iran și de extrema stângă apuseană, în siajul propagandei KGB-iste și teroriste, palestiniene, din ultimii 50 de ani.

În realitate, problema centrală a Orientului Apropiat și Mijlociu este revoluția islamistă declanșată mai întâi de Frăția Musulmană, în prima jumătate a secolului XX și implementată, din anii 80, de ayatolahii iranieni, iar în cazul conflictului israeliano-arab, refuzul recunoașterii dreptului evreilor la un stat propriu.

Efecte globale

Dușmanii Americii întăresc zilnic, prin răspândirea de mituri, iluziile și percepțiile greșite ale decidenților de peste ocean. Miercuri, Iranul a amenințat iar Statele Unite cu represalii ”decisive” în replică la orice potențial atac american în ripostă la atentatul teroriștilor de obediență iraniană din Irak asupra unei baze americane, în care au fost uciși trei militari. Fusese comis cu o dronă, probabil de către Kata’ib Hezbollah, o grupare finanțată, înarmată și coordonată de Iran. Și în Yemen, teroriștii șiiți de obediență iraniană, Houthi, au anunțat la rândul lor atacarea unei noi nave militare americane. Aceste declarații și acțiuni joacă rolul unui Bau-Bau, menit să sporească exponențial frica americană de război. Care, pe măsură ce crește, conferă amploare și proporții ieșite din comun pericolului unui nou război. Unul pe care nu-l vrea de fapt nimeni. Și cu atât mai puțin iranienii și aliații lor ruși și chinezi.

De ce nu se mai vede realitatea la Washington, iar problemele centrale ale celei mai volatile regiuni a globului au ajuns chiar mai departe de o rezolvare decât a fost vreodată?

Între altele și pentru că, potrivit Nestorului politologiei americane, profesorul Walter Russel Mead, de la Yale și Bard College, ”administrația Biden se confruntă cu o dilemă reală. Se simte suprasolicitată în fața agresiunii ruse din Ucraina și a ambițiilor Chinei în spațiul indo-pacific, astfel încât Casa Albă vrea să-și reducă la minimum implicarea în Orientul Mijlociu. Dar regiunea e prea importantă ca să fie ignorată”, mai scrie Mead în Wall Street Journal, adăugând că, ”pe cât SUA se retrag mai mult, pe atât renunță în regiune la influență. Și pe măsură ce America devine tot mai irelevantă, îi determină tot mai mult pe actorii regionali să se simtă liberi să ia deciziile dezagreabile Americii, subminând influența SUA pe glob”.

Dar orbirea politică americană are cauze mai profunde și ține de inadecvarea elitei politice și culturale a SUA la sarcina examinării lucide a problemelor etice, ideologice și politice confruntând lumea liberă, de tendința ei de a îngurgita și răspândi mituri pernicioase, în ideea iluzorie că percepția ei deformată a inamicilor lumii libere ar fi justă.

Care sunt cele mai importante ingrediente ale propagandei, dezinformărilor și mitologiilor totalitare actuale?

– Le vom examina în a doua parte a acestui eseu –