”Influensărul” pe post de zeu fals și minciunile lui mortale (VII)

Despre lovitura anti-iraniană a SUA, Biden, CTP și soluția celor două state 

La Ierusalim s-a propus duminică, într-o conferință, refacerea comunităților evreiești din Gaza. Iar la Washington, președintele Biden, marele adept al ”soluției celor două state”, susținute virulent de CTP, e sub o enormă presiune să riposteze uciderii în Iordania, de către interpușii irakieni și sirieni ai Iranului, a cel puțin trei militari americani. 

Umanizarea și civilizarea unei entități teroriste

Gaza, din care provine rabinul Nathan, profet al falsului mesia, Sabbetai Zevi, face parte din Țara Sfântă.

Gaza nu e nici teritoriu egiptean, nici n-a fost vreodată un ținut independent. Egiptul nu i-a conferit, când a exercitat controlul în fâșie, până în iunie 1967, statutul de ”stat palestinian”.

Printr-un demers unilateral, insuficient gândit, regretatul premier israelian, Ariel Sharon, i-a dezrădăcinat pe evreii din Gaza și a predat arabilor din zonă așezările, cimitirele, serele și livezile plantate de ei în coloniile evreiești de pe malul Mării Mediterane.

Au fost distruse, dimpreună cu sinagogile din zonă, după evacuarea completă a israelienilor și evreilor din fâșie, în 2005, și preluarea controlului asupra ei de către extremiști palestinieni. 

Dar cererile actuale ale dreptei populiste, israeliene, de reedificare a acestor așezări sunt controversate, problematice și criticabile. Poate chiar condamnabile.

Nu puțini israelieni le-au cotat drept cu atât mai iresponsabile, cu cât pun paie pe foc, scindează opinia publică, provoacă animozitate, îngreunează soarta ostaticilor și adumbresc imaginea statului evreu, care are oricum de luptat cu explozia de antisemitism din lume. Nu de noi prilejuri de conflict au acum nevoie națiunea israeliană, regiunea și globul. Cabinetul de război și premierul Netanyahu nu s-au aliniat acestor cereri de ”relocare voluntară a palestinienilor din Gaza” și de refacere a așezărilor. Și bine au făcut.

Dar a osândi aceste propuneri cu ură, cum fac mulți progresiști occidentali, ca să se dea bine cu și pe lângă islamiști, e ipocrizie monumentală și reprezintă expresia lașității, a disprețului față de adevăr, a supunerii în fața unui Zeitgeist antisemit, extremist, pro-islamist și pe față sau mascat totalitar.  

Fiindcă după monstruosul masacru terorist, genocidar, de la 7 octombrie, comis cu inegalabil elan și entuziasm – semn al îndoctrinării profunde a făptașilor – ar trebui să fie clar oricui că nici Gaza, nici Orientul Mijlociu nu se vor mai putea întoarce la situația și soluțiile preconizate pe drept sau pe nedrept până la 6 octombrie 2023.

Nici soluția celor două state nu mai poate fi transpusă pe moment, nici refacerea entității teroriste din Gaza, acaparată de Hamas în 2006, la doar un an după evacuarea evreilor din fâșie, spre paguba populației palestiniene din zonă, nu mai reprezintă opțiuni realiste.

Pentru că belicoasa populație locală, intoxicată grav de propaganda islamistă și de UNRWA, trebuie în mare parte reeducată, pacificată și civilizată, înainte de a i se admite transpunerea dreptului la autodeterminare. 

Iranul față cu America, Israelul și obiectivele lumii civilizate 

Interesele civilizației și ale păcii reclamă planuri noi și soluții veritabile, nu părelnice, pentru Orientul Mijlociu.

Or, nu poate fi o soluție ca statul evreu să fie silit să existe cu teroarea următorului mega-masacru la poarta sa. Nu trebuie uitat că SUA și-au trimis tinerii și aliații să lupte, timp de 20 de ani, cu arma în mână, la 6.000 de kilometri distanță de teritoriul american, spre a combate terorismul islamist care a provocat mega-atentatele de la 9/11. Iar acest masacru, soldat cu aproape 3.000 de pierderi de vieți americane, pe coasta de est a SUA, a avut dimensiuni raportate la întreaga populație a Statelor Unite de zece ori mai reduse decât proporțiile masacrului din Israel.

Pentru statul evreu, eradicarea terorismului este deci un imperativ și prioritatea zero. E o nevoie directă, imediată și necondiționată. Rău face, deci, Israelul, că negociază cu teroriștii. Și mai rău, că a acceptat acorduri de încetare a focului cu Hamas. Căci simpla supraviețuire îi garantează acestei grupări islamiste victoria în confruntarea cu statul evreu, a cărui anihilare, prin exterminarea întregii sale populații, cu mic, cu mare, a început-o, probabil la ordinul Iranului, la 7 octombrie 2023, transpunând-o în cel mai amplu asasinat în masă de evrei săvârșit după Holocaust.

Abia după anihilarea completă a acestei formațiuni jihadiste genocidare, abia după dispariția regimului care o patronează de la Teheran și abia după refacerea credibilă a capacității de descurajare a statului evreu se va putea vorbi despre aranjamente pe termen mediu și lung.

Până atunci, nu reprezintă decât cea mai găunoasă duplicitate să se tot invoce gângav sau pompieristic ”soluția celor două state”, cum fac administrația americană, europenii și ”influensări” de genul CTP. 

Intră în scenă C.T. Popescu

Căci nu poate fi o ”soluție” reală, ceea ce Hamas și toate organizațiile palestiniene, inclusiv OEP, resping de jure și/sau de facto, iar israelienii au început și ei, într-un târziu, să refuze, în siajul mega-atentatelor de la 7 octombrie, susținute de 75% din locuitorii palestinieni ai fâșiei Gaza.

Șocant, în  context, nu e doar că această populație vrea în mare parte exterminarea tuturor evreilor. Nu mai puțin halucinant este că inși precum ”influensărul” CT Popescu își bat joc de victimele Holocaustului, echivalându-i, textual, cu ”naziștii”, pe cei care, deși politicieni criticabili (cărora le-am cerut, de altfel, demisia, (1)), ca premierul israelian Netanyahu, s-au angajat să apere statul evreu atacat și resping pe bună dreptate (pe moment) așa numita soluție a ”celor două state”. În condițiile în care edificarea unuia palestinian, ar fi, practic automat, crearea unei entități teroriste. 

Or, dacă, Netanyahu e „nazist”, cum, în delirul său negaționist prin trivializare, alege să opineze jurnalistul român Cristian Tudor Popescu, dacă premierul israelian e nu doar ”hitlerist”, ci și un ”scelerat” și îl ajută în campania electorală pe Trump, pe care influencerul român îl compară cu Hitler, atunci ce-a mai însemnat nazismul? Ce-a fost Holocaustul? Cine a fost Hitler?

Ce mai înseamnă diferența dintre un limbaj clar, premițând distincții etice și judecăți corecte, și improprietatea termenilor, alimentând confuzia newspeakului orwellian, totalitar, practicat de naziști, comuniști, progresiști și islamiști?

Și ce-o să mai scoată din el, în viitor, popularul gazetar și comentator sportiv CTP, apărătorul mineriadei din 1990, în paginile fostei ”Scântei” comuniste, rebotezate ”Adevărul”, și vajnic apărător, cândva, al negaționistului Roger Garaudy, după cum reliefa pe drept regretatul Michael Shafir? (2)

Te pomenești că o fi ”mediat” și Hitler, ca Trump, (alt politician ce-i drept criticabil rău) acorduri de felul celor numite ”Abraham”, prin care țări arabe ca EAU și Bahrain au bătut palma cu vechi inamici și au făcut pace cu statul evreu, singura democrație liberală din Orientul Mijlociu?

Opțiunile lui Biden și iminența unei lovituri militare americane împotriva Iranului

A existat mult timp posibilitatea efectivă a unei soluții a celor două state. Evreii au acceptat-o din principiu și realiter încă din anii ’30 ai veacului trecut. Liderii comunității evreiești și-au reiterat această poziție acceptând, cu inima grea, planul ONU de împărțire a Țării Sfinte din 1947. Apoi israelienii au acceptat ideea statului palestinian și după războiul de 6 zile, în anii ’90 și în anii 2000. Când israelienii au propus planuri de pace oferind părții arabe un stat pe un teritoriu de aproape 100% din ținuturile controversate din Gaza, Iudea și Samaria și estul Ierusalimului.

Degeaba. Fiindcă palestinienii (cărora Egiptul și Iordania nu le-au creat un stat în teritoriile controlate de ei până în 1967) au refuzat-o mereu. Pentru că pur și simplu nu acceptă viața evreilorși existența statului evreu în regiune.

Ipocrizia manifestată în prezent, în invocarea stăruitoare și exagerată a ”soluției”, complet improbabile și pe moment nerealiste și impracticabile, a celor două state”, e, de fapt, expresia actualului împăciuitorism și izolaționism american. Acest împăciuitorism e și verbal, nu doar faptic, manifestat în delicatețea tratamentului aplicat islamiștilor persani.

America se găsește într-un an electoral, iar Biden se teme ca dracu de tămâie de implicarea SUA într-un război regional în Orientul Mijlociu. Iată motivul pentru care, în debutul intervenției militare israeliene în Gaza, administrația americană a trimis în zonă două portavioane și a avertizat Iranul și alți actori belicoși din regiune să nu cumva să extindă războiul. Dar apoi, SUA s-au abținut de la a-i pedepsi exemplar nu doar pe interpușii Iranului, ci și pe patronii lor, cum a făcut cândva, obținând pacea în zonă, Ronald Reagan.

Cu viclenia lui specifică, șeful de facto al Iranului, ayatolahul Khamenei, a replicat la fel de duplicitar ca administrația Biden. Pe de o parte s-a prefăcut că nu vrea război cu SUA. El nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. În fapt, îl vrea, dar n-are mijloacele să-l poarte direct. Așa că îi lovește pe americani prin ricoșeu. Căci, pe de alta, și-a trimis interpușii din Gaza, sudul Libanului și Yemen să atace repetat și cât mai sângeros și interesele americane din regiune, și pe cele israeliene.

Realitatea nemachiată și calea ieșirii din criză

Cu toate acestea, SUA au continuat să întrețină ficțiunea potrivit căreia stabilitatea regională ar putea fi prezervată prin actuala politică americană. Sau prin riposte militare ”măsurate” și ”proporționale”.  

Or, această prezumtivă ”stabilitate” regională nu există. A fost omorâtă de mult.  De către iranienii, stimulați de discursul appeasementului, de Obama și de vesteuropeni cu acordul lor nuclear și încurajați de banii pompați de Vest în Teheran. Moartea americanilor uciși mai nou în Iordania de militarii teroriști (interpuși) ai Iranului (care au atacat din 7 octombrie de peste 170 de ori trupele americane din regiune) nu e un accident. Însuși mega-atentatul de la 7 octombrie e opera Iranului.

Care, tratat cu mănuși, n-a avut până acum de plătit niciun preț pentru repetatele lui provocări teroriste și genocidare. Ca atare, Teheranul le va perpetua. Abia o ripostă de o duritate considerabilă, care va percepe costuri dureroase ayatolahului Khamenei, va putea îndrepta situația. Și va putea sustrage administrația Biden, în an electoral, unor crescânde presiuni din toate părțile, devreme ce extrema stângă, democrată, și cea dreaptă, republicană, îl ceartă pe președinte aiurea, că nu e mai izolaționist și n-a retras trupele americane din Orientul Apropiat.

Iar centrul spectrului politic american? Îl condamnă pe șeful Casei Albe, pe drept, pentru un appeasement care costă vieți americane, ba mai și riscă marele război regional sau global de care – de ce ți-e frică nu scapi, – se teme Biden.

Iată de ce represaliile americane din Iran (sau mai probabil împotriva milițiilor de obediență iraniană din Irak) nu vor mai întârzia mult, dar vor fi, probabil, prea anemice, pentru ca să amelioreze durabil situația din Orientul Apropiat. Care va continua să sufere și din cauza intoxicării minților și cuvintelor multora, de către formatori de opinie cel puțin ipocriți sau ignoranți, dacă nu de-a dreptul antisemiți și negaționiști.

Ce ar deschide drumul izbăvirii? Să reușim să scăpăm de falșii mântuitori, zei și de profeții lor din oștirea de ”influensări” ai postmodernității din publicații mincinoase și din rețelele sociale.

(1) Demisia, Bibi https://petreiancu.com/2023/11/26/demisia-bibi/comment-page-1/

(2) Michael Shafir, Between Denial and Comparative Trivialization – Negationism in Post-Communist East-Central Europe

https://www.researchgate.net/publication/239549015_Between_Denial_and_Comparative_Trivialization_Holocaust_Negationism_in_Post-Communist_East_Central_Europe

---

---