Pace în războiul ruso-ucrainean? Și cât rău face psihologia lui Trump?

Traversăm vremuri cel puțin interesante. Avem nevoie în continuare de sprijinul dvs. Jurnalismul independent e mai important decât oricând, vă rugăm să îl susțineți printr-o donație. Vă mulțumim că ne sunteți alături!

Rusia îi va face probabil pe plac, pe moment, președintelui american, și va pune capăt în curând ostilităților din Ucraina.

Dar presupusa ”victorie asupra Ucrainei și a NATO” pe care, potrivit serviciilor secrete ucrainene, o va anunța Putin, în curând, nu va încheia decât poate pe termen scurt războiul.  

Oprirea lui va fi vremelnică pentru că va marca un grav eșec al tuturor, inclusiv și mai ales al beligeranților. Eșec care va genera irepresibila dorință a reluării lui. Căci Rusia nu și-a îndeplinit obiectivul principal, distrugerea Ucrainei și uciderea lui Zelenski. Iar Ucraina rămâne cu teritoriul amputat. Nemulțumită rău va fi și Comunitatea Internațională. Care n-a reușit să pedepsească flagranta încălcare sângeroasă, de către Rusia și aliații ei chinezi, iranieni și nord-coreeni, a dreptului internațional, precum și dinamitarea ordinii mondiale.

Acest eșec, cauzat în mare măsură de lașitatea, lenea și nevolnicia europenilor, va fi, înainte de orice, unul al superputerii americane. Care are puterea acum de a tăia și spânzura pe glob. Va fi și un naufragiu personal al lui Trump, care, în loc să relanseze America spre măreție, cum a promis, a făcut superputerea de rușine cum parcă nici jalnicul Biden, cel corupt, dement și manevrat de extrema stângă, n-a reușit în patru ani.

Particularitățile psihologice ale lui Trump explică în mare măsură acest eșec. Pentru că, după succesul său colosal în alegeri, voința și psihologia lui (și agendele rusofile ale unora din sfetnicii pe care și i-a ales pentru că îi cântă în strună) determină actuala politică internă și externă a SUA. Și prea puțini înțeleg această psihologie.

Celălalt pilon al enormităților lui sunt izolaționismul și interpretările greșite, pe bază de ”teorii realiste”, ale eșichierului global și ale echilibrului dintre puteri.

De ce, așadar, își comite președintele american nefăcutele parțial grotești, vizând Ucraina?

Răspunsul nu e de căutat doar în deformări aberante, pe bază de izolaționism, ale tendințelor fixate de școala politologică realistă. Care conferă prioritate zero puterii proprii și intereselor de securitate națională într-o lume de nelecuit, aflată în perpetuă anarhie, în care morala joacă un rol secundar, subordonat sau neglijabil. Nefăcutele lui Trump nu se datorează nici, exclusiv, dorinței desprinderii Rusiei de China prin concesii făcute Moscovei.

Ele au și un substrat psihologic. Care nu le dă însă, din păcate, multora de furcă în aceste zile, așa cum ar fi normal. Căci mulți, ca de obicei, ratează ținta pentru că nu se pot abține , cu mintea lor mai degrabă îngustă, să se absolve de datoria de a gândi logic, responsabil și adecvat. E net mai simplu să-l înjure. Și să-l eticheteze. Să-l judece mai sumar decât pe un personaj de comedie ca Harpagon.

Or, Trump nu e un zgârcit, un Harpagon. Nu și-a încasat salariul de președinte în primul său mandat. Și nu, nu e nici idiot. Nici laș, cum s-a văzut în atentatele asupra sa. Dar e extrem de vanitos? Desigur. Dar cine ar fi putut rezista la anii grei de masivă adversitate a clasei politice americane tradiționale, dacă n-ar fi fost vanitos.

I se mai reproșează lui Trump mercantilism și cabotinism tranzacțional. Pe drept. Fostul șef al MI6, Sir Alex Younger a explicat că în timp ce președintele american, fost mogul imobiliar, se raportează la ideea de teritoriu – ca pământ ce poate fi dat lui Putin în schimbul păcii – dictatorul rus nu are în cap decât ideea de suveranitate.

E clar că Tump vede greșit conflictul ruso-ucrainean și în termeni tranzacționiști, de târguială, pe bază de pământ și ținuturi, când Putin de fapt nu se mulțumește cu niște câștiguri teritoriale, ci vrea în realitate tot, ca orice Führer totalitar. Cu asemenea personaje nici Trump nici americanii postbelici n-au mai avut de-a face. Le e deci greu sau imposibil să-i înțeleagă. Cum le e dificil să priceapă agresiunea barbară, teroristă, totalitară, hrănită de ură, extremism și sete de sânge. Dar nici aceste incapacități ori talmeș-balmeșul libertar din capul unora din sfetnicii lui nu sunt determinante la Trump.

Ce îl mână din spate mai nou și îl apropie de Putin, despărțindu-l net de Zelenski? Și de Europa?

E coloratura religioasă și istorico-teleologică a unei percepții pseudo-mesianice a propriei persoane. Despre care Trump, smintit de neașteptat de concludenta sa izbândă electorală, crede că ar fi fost izbăvită de Dumnezeu în atentate, iar apoi răsplătită cu succes în alegeri, pentru ca el, președintele, să-i salveze pe americani. Nu doar de pegra woke, scop în care a declanșat pe plan intern o contra-revoluție antimarxistă și condiționează securizarea Europei de revenirea nemților, românilor și altora la valorile clasice ale democrației liberale, împărtășite de americani, ci și de riscul morții compatrioților săi pe front.

Iată ce desparte contrarevoluția lui de revoluția conservatoare de succes a lui Ronald Reagan. Care era la adăpost și de propensiuni conspiraționiste, de necesitatea de a se război cu ”statul paralel”, de neîncredere în propria presăși instituții și, mai ales, de frici și izolaționism. Așa că anvizajase ”Războiul stelelor”.

Trump seamănă vânt și va culege furtună pentru că e prea clar că îl sperie și e chiar panicat de ideea de a tocmi și risca viețile militarilor proprii, angajându-i în intervenții externe. În acest scop e în stare să riște imaginea de lider slab în fața Rusiei și Chinei și să discrediteze complet Statele Unite ca bastion global al libertății. Ba îl determină chiar să ducă o politică atât de retractilă, încât îi va compromite, foarte probabil, Americii statutul de superputere, lăsând Rusiei și Chinei partea leului din controlul asupra globului pământesc. Astfel, pax americana, și ordinea mondială, care durează de sute de ani, se apropie vertiginos de sfârșit. Iar președintele Franței, Macron, are puține șansă să-l convingă să-și schimbe cursul față de Rusia, cum a anunțat liderul de la Elysee că va încerca săptămâna viitoare, la Washington.

It is not the economy but fear, you stupid

Frica de a-și expune armata riscurilor îl impulsionează pe Trump să respingă nu doar aderarea firească a Ucrainei la NATO, care ar ajuta mult alianța Nord-Atlantică să se apere pe viitor eficient. Ci să refuze și dislocarea de trupe americane la linia de contact ruso-ucraineană, care să garanteze securitatea aliatului Vestului, Ucraina, după încetarea focului.

La fel se explică și refuzul absurd al asigurării păcii în Gaza cu trupe ale SUA, după o eventuală preluare a fâșiei de către americani și relocarea locuitorilor ei, naturală pentru niște agresori învinși, după capitularea lor într-un război susținut entuziast, laolaltă cu terorismul islamist, de aproape întreaga populație din zonă.

Inamicii Vestului nu vor întârzia să detecteze această frică, parțial irațională, de luptă, alimentată de o jumătate de veac de războaie americane pierdute de un popor în parte degenerat de bunăstare și de infiltrare comunistă. Rusia a și început să profite de ea, punând și mai acut în pericol Europa, NATO și ce-a mai rămas din ordinea mondială.

Resorturile urii pe Zelenski

Frica explică și oroarea nutrită de Trump și de rusofilii sau lașii din jurul său gen Gabbard și Musk față de Zelenski. La fel de viteaz ca președintele american în momente de pericol, ca în debutul războiului, când liderul de la Kiev ceruse SUA arme, în loc de un bilet menit să-l scape de urgia lui Putin, ucraineanul și-a probat incontestabil nu doar curajul. Ci, timp de trei ani, și caracterul, inflexibilitatea și tenacitatea, reziliența și puterea colosală de muncă.

La însușirile lui neobișnuite, se adaugă faptul că președintele ucrainean e și cultivat și îl depășește ca atare vizibil și indiscutabil, în materie de calități, pe cam deșerticul său omolog american. Iată de ce Trump, Musk și oștirea lor de adulator  îl demonizează pe Zelenski în oglindă, înțepându-l pe ucrainean ca pe o păpușă voodoo.

Nu toți sunt conștienți că sunt la fel de nedrepți și de imorali în afurisirea ucraineanului, cum a fost stânga extremă când l-a blestemat pe Trump, punând demente (și malefice) semne de egalitate între el și Hitler, sau Putin, deși americanul nu e vinovat de moartea nimănui, și cu atât mai puțin de masele de victime ale rusului, sau de un Holocaust, ca neamțul. Ceea ce nu înseamnă că americanii nu vor plăti din greu pentru erorile evitabile ale președintelui pe care s-au văzut nevoiți să-l aleagă, după catastrofa ultimilor 10-20 de ani.

Un viitor sumbru?

Dacă administrația nu se corectează din mers, ca elita conducătoare a unei democrații funcționale, cum pare să încerce, mai nou, prin generalul Kellogg, viitorul va fi sumbru. Spre cinstea lui, generalul s-a disociat de exercițiile denigratoare ale președintelui, ale lui Musk sau ale unui ins abject, în aparență cumpărat de Putin, ca Tucker Carlson. Kellogg a elogiat discuțiile sale cu Zelenski. A stat de vorbă, a spus Kellogg, cu liderul încercat și curajos al unei națiuni aflate în război și (de) echipa sa talentată de securitate națională.“

E meritul lui Trump că are un astfel de emisar independent pentru Ucraina.

Când istoria va împărți verdicte, nu e clar dacă influențabilul Trump, un om politic prea ușor de destabilizat, prea credul față de presupuși ”suveraniști”, văzuți ca outsideri, prin prisma propriei lui experiențe, va fi considerat mai vinovat decât liderii europeni. Ori decât varii preopinenți cu pretenții de la extrema stângă apuseană. Care și-au petrecut ultimii ani, nu în ultimul rând în universitățile și publicațiile de elită americane, defăimându-l neostenit pe Trump.

Iar apoi, nu mai puțin dezaxați, au continuat să evite să dea Europei și țările lor sfaturile necesare vizând autoapărarea, întrucât au rămas obsesiv ocupați să împartă etichete și să-l calomnieze infatigabil pe șeful Casei Albe, în loc să încerce să-l îndemne eficient spre o politică mai echilibrată față de Rusia și Ucraina.