Întrucât se străduiesc să forțeze mâna Ucrainei (căci e mai simplu să calci cu cizma superputerii pe gâtul victimei) întru obținerea încetării focului la linia de contact cu rușii, SUA au introdus în Adunarea Generală a ONU un proiect de rezoluție revizionistă, care șterge rolul de agresor al Rusiei.
Este după știința mea pentru prima oară în istorie că, spre rușinea ei și a conducerii de la Washington, America practică pe față revizionism istoric.
O fi uitat Trump ce s-a întâmplat acum trei ani? Nu mai știe el cine e agresorul? Că Rusia a atacat, a invadat, a declanșat un genocid în Ucraina? Nu ți-e rușine, domnul președinte Trump? Ești un ”asset” al Rusiei? Ai devenit la fel de amnezic, precum Biden? Sau chiar mai rău? Te-a lăsat memoria? I-a lăsat și pe colaboratorii tăi putinofili? Păi să te ajut. Înainte de a-ți bate obrazul, trimițându-te la realfabetizare morală, să-ți amintesc că am publicat acum fix trei ani, la Deutsche Welle și pe blogul meu, în ziua de grație 22 februarie 2022 un text lămuritor.
Iată-l:
”Putin râzând copios la catafalcul ordinii mondiale” (de Petre M. Iancu/22.02.2022)
Președintele Rusiei a comis-o iar. Dar nu i-a prea siderat pe liderii apuseni. Care ar fi avut toate motivele din lume să se revolte autentic. Fiindcă, în timp ce ei se dădeau de ceasul morții să-i facă temenele și concesii și să-i construiască punți de aur, dictatorul rus le-a aruncat în aer podurile, i-a scuipat în cap și i-a împroșcat pe ucraineni din cap până în picioare cu lături, livrându-le un casus belli de toată frumusețea. După recunoașterea independenței republicilor separatiste din estul Ucrainei și-a trimis armata în Donețk și Luhansk.
La care ucrainenii n-au cum să răspundă decât printr-o tăcere mormântală. Prin lacrimi. Și prin doliu național.
Putin le-a furat teritoriile din est cum a jefuit modelul său politic, Stalin, Bucovina de Nord, Herța și Basarabia.
Președintele Rusiei a recunoscut independența republicilor zise separatiste, Donețk și Luhansk, din estul Ucrainei, care se aflau deja, ce-i drept, sub controlul său direct. Dar neoficial.
Acum și-a trimis oficial armata, la prezumtiva ”cerere de ajutor frățesc” a tovarășilor separatiști din Luhansk și Donețk. Care ”doreau” pasămite fierbinte, ca Austria în 1938, ”heim ins Reich”.
Toate acestea îmi par a constitui una din cele mai flagrante și mai nerușinate încălcări ale dreptului internațional de la Adolf Hitler și ocuparea Cehoslovaciei încoace. Și de la atacul nazist asupra Poloniei. Este o sfruntare comparabilă în dimensiunile ei politice globale cu invaziile sovietice în Ungaria, din 1956, ori cea din 1968, împotriva Primăverii de la Praga. Ce înseamnă recunoașterea independenței celor două republici în răspăr cu prevederile Cartei ONU, cu toate tratatele internaționale în vigoare, cu toate stipulările dreptului internațional?
Un act nu mai puțin abuziv, arbitrar, agresiv și imperialist decât cel comis imediat după prăbușirea Cortinei de Fier de Saddam Hussein, când dictatorul irakian a cotropit Kuweitul în ideea de a-l anexa. Evocă alte posibile alipiri unilaterale de teritorii de state aflate în dispută.
Putin minte în continuare, cu nerușinare, când afirmă că Rusia ar fi fost, sau s-ar fi simțit ”amenințată” de NATO. Pare clar acum ce l-a determinat să-și concentreze armada de 150.000 de militari, tancuri, aviație și nave de război în proximitatea Ucrainei și ce l-a făcut să închidă spațiul Mării de Azov.
Pare clar, de asemenea că, după îndelungile sale conversații cu lideri occidentali repetat umiliți și făcuți de ocară, de parcă ar fi fost niște zdrențe, sau cocote de lux, Putin a extras concluzii vesele. Concluzii, care l-au convins că și sancțiunile care-l așteaptă vor fi derizorii, o glumă, o bătaie de joc, un mizilic pentru marea și puternica sa Rusie. Joe Biden dăduse pe gură involuntar că SUA n-ar reacționa prea aprig dacă Rusia n-ar proceda la o incursiune majoră.
Deloc de mirare că trufia tiranului începe să tindă spre cer. Și că-și intitulează mercenarii trimiși să ocupe estul Ucrainei ”trupe de menținere a păcii”. Iar unele reacții nu vor avea cum să nu fie pe măsură.
Statele amenințate de Rusia se vor transforma în arici, adoptarea de măsuri defensive se va accelera enorm. NATO și-ar putea regăsi vigoarea și unitatea de odinioară. Războiul rece 2.0 a și început. Toate celelalte priorități internaționale asiatice și pacifice ale SUA ar trebui, în mod normal, să fie reconsiderate și recalibrate. De acum încolo, evidența inutilității dialogului cu Putin ar trebui să-și facă loc până și în amorțitele, anesteziatele și inertele creiere ale unora din liderii occidentali. Al căror împăciuitorism striga de mult la cer.
Purtătoarea de cuvânt a Washingtonului nu s-a declarat, în reacție, suprinsă și a anunțat niște vagi sancțiuni privind noi investiții și comerț cu aceste republici cu economie și comerț tinzând spre zero. Oare ce american investește în Luhansk or Donețk?
În rest, SUA s-ar pregăti de alte sancțiuni separate ce s-ar adopta în parteneriat cu aliații dacă, doar DACĂ Rusia invadează și RESTUL Ucrainei. Rușine mai mare pentru America greu de imaginat.
De la Boris Johnson la cancelarul german și de la președintele Franței la președintele României, toți întâi-stătătorii politici europeni au lansat nu doar critici (de încălcare a acordului din Minsk) ci și osândiri dure. Verbale, se înțelege. Cu faptele, mai încet.
Dregătorii UE au condamnat și ei în cei mai puternici termeni posibili recunoașterea teritoriilor din estul Ucrainei și au anunțat sancțiuni. Dar cum se vor articula ele? Mister. Enigmă de nepătruns. Nord Stream II ar urma, după câte înțeleg, să fie închis doar dacă (mai) URMEAZĂ invazia în restul teritoriului ucrainean. Ceea ce, de asemenea, ar fi o imensă rușine.
E probabil ca Ucraina să nu riposteze militar la recunoașterea oficială de către Moscova a ”independenței” celor două republici ucrainiene, cum ar avea dreptul Kievul. Pentru că, din vina vestului, pur și simplu n-are cu ce riposta. La București, alianța a lăsat-o, împreună cu Republica Moldova și Georgia, la cheremul Rusiei, deci afară din pactul defensiv nordatlantic, și a transformat-o astfel, mersi Angela Merkel, în victimă certă.
Totuși, Kievul s-a orientat voluntar spre vest și a acceptat în 2014 uvertura apuseană a tratatului de asociere cu UE, motiv pentru care dictatorul rus a pedepsit-o, sângeros, cu invadarea și anexarea Crimeii și cu războiul care a urmat ruperii din trupul țării a republicilor ”separatiste”, ”recunoscute” acum ca independente de Moscova, înainte de alipirea lor formală.
Dar, deși nu e clar ce-l va împiedica de acum încolo pe Vladimir Cuceritorul să-și pună soldații să mărșăluiască la Kiev (pretextând un atac ucrainean asupra celor două republici proaspăt smulse oficial din trupul țării), Ucraina nu e, la prima vedere, decât o grijă relativ măruntă a Comunității Internaționale. Cea mai mare ține pesemne de faptul că Putin a făcut harcea parcea ordinea mondială.
Defunctă în acest moment, ordinea mondială nu va mai putea fi resuscitată, decât după schimbarea de regim la Moscova și anularea rapturilor teritoriale putiniste. Cel actual e un precedent regretabil pentru regulile conviețuirii pașnice pe glob mare cât Himalaya, cât mama motivelor de război, unul potențial ucigaș ca tirul de artilerie nazist asupra orașului Gdansk.”
Revenind la prezent, după trei ani
Nu e clar întru totul de ce acționează Trump revizionist. Unele din motive țin, evident, de psihologia lui, de nepăsarea sa față de reguli, de frivolitatea narcisistului care se lasă lingușit, alintat și flatat de KGB-iști, un psihic care-i cere să-l trateze degradant pe Zelenski, întrucât curajul manifest al ucraineanului, inteligența și tenacitatea lui nu-i dau americanului pace. Alte motive țin de ceea ce omul de afaceri american crede că ar fi pragmatismul necesar să convingă Ucraina să renunțe la principii și să accepte o pace oneroasă, necinstită, lesne casabilă, dar în stare să-i aducă lui laude și Americii bani. Întrucât ar fi imorală, această pace nu va putea să dureze, chiar dacă ucrainenii ar accepta-o, siliți de împrejurări.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
V-am trimis lincu de mai jos pe 15 feb. Asta a fost semnalul. Sariti pe el, pe Zelensky. Cu mic cu mare…. Traiasca ctitorul rusiei mari, putin!
https://thehill.com/opinion/5146149-zelensky-war-ego/
Nu -l văzusem 🙁
Not long ago, Volodymyr Zelensky was a comedian in Ukraine. He made his living playing a fictional president on television. Then, by a twist of fate, he became the real thing. And before he had time to adjust to the role, history threw him onto the world’s stage, catapulting him from a middling entertainer into an international symbol of resistance.
Overnight, the media transformed him into the embodiment of courage, the Churchill of Kyiv, the man who refused to flee, the warrior standing against tyranny. But what if this narrative is entirely false? What if Zelensky, rather than being the hero in this story, is actually the man who won’t allow the war to end — not for the good of his people, but because peace would mean his own downfall?
A good leader prioritizes the survival of his nation. He knows when to fight, and more importantly, he knows when to negotiate. Zelensky, however, has made it clear that his power depends on war, and war alone.
It is no coincidence that as Ukraine’s battlefield prospects worsen, as soldiers defect, as forced conscription spirals into something resembling kidnapping, Zelensky has once again extended martial law. No elections. No peace talks. No escape. Because if the war ends, so does his presidency. And this, more than anything, explains why the war must go.
The mainstream media — particularly in the West — does not allow for nuance. The world must be simple: Putin is the villain, Zelensky is the hero. That is the framework. That is the script. Anything outside of this binary is “pro-Russian propaganda.” Yet reality is not a comic book; it’s not a Marvel movie. Zelensky is not some saintly soldier defending democracy. In fact, Ukraine barely resembles a democracy at all. Since Russia’s invasion in 2022, Zelensky had banned several opposition parties, banned certain media outlets and postponed elections with the justification that wartime voting is “impossible.” Impossible for whom? For the soldiers in the trenches, or for the civilians now living under indefinite martial law?
Ukraine is in a desperate position. The country’s losses are catastrophic. Manpower is running thin, which is why Zelensky has resorted to hunting men down in the streets. There are countless reports of Ukrainian men being dragged from cafes and nightclubs and thrown into vans like criminals.
Martial law means there is no way out. You cannot leave the country. You cannot refuse. This is not the mark of a confident government. This is the behavior of a desperate regime trying to hold itself together by force.
And yet the war must continue. It is the only thing keeping Zelensky in power. If he were to call elections, he would likely lose. Support for him is falling. The longer this drags on, the more obvious it becomes that Ukraine cannot win — not in any meaningful sense. This is not 2022. The optimism of those early months, when the world believed Ukraine might push Russia back, is gone. Even the U.S., Ukraine’s biggest backer, is slowly dialing down support, with Washington insiders admitting that a total Ukrainian victory is no longer the goal.
The Zelensky saga is not new. History is filled with leaders who refused to let go, clinging to power even as their nations crumbled around them. There was Napoleon Bonaparte, who, after leading France to disaster in Russia, could have accepted the inevitable. Instead, he chose more war, dragging his exhausted nation into further bloodshed before his final exile.
More recently, Saddam Hussein held onto his dictatorship long after Iraq had been battered by sanctions and strife, ruling over a devastated country rather than relinquishing control. Muammar Gaddafi could have sought asylum and spared Libya from a bloody collapse, but his ego demanded he fight to the bitter end, ultimately leaving him to be dragged down the street and executed. Robert Mugabe plundered Zimbabwe while his people starved, stretching his rule for decades until even his own party could no longer tolerate the wreckage.
Zelensky joins a long line of leaders who prioritize their own well-being over the well-being of their nations. This represents a pathological form of selfishness, where self-preservation comes at any cost, even if it means thousands more women and children will die. And they will. Ukraine is being fed into a meat grinder. Yet, perversely, the illusion must be maintained.
And the media, ever compliant, helps sell the fiction — the indomitable Zelensky, the unbreakable Ukraine, the noble fight for democracy. It is a clean, simple story, easy to digest, and easy to justify. Another weapons shipment. Another aid package. Another extension of a catastrophic conflict that should have ended long ago.
But objective reality does not care for emotionally charged narratives. It is cold. It is brutal. And the hard truth is this: Ukraine is losing, and Zelensky is making sure it keeps losing. A rational leader would see the writing on the wall, confront the inevitable, and make the painful but necessary choice to negotiate — to salvage what remains rather than reduce the nation to nothing but ashes. But Zelensky has chosen a different path, one so often walked by men drunk on power and blind to consequence. And for that, Ukraine will bleed — until there is no blood left to spill.
John Mac Ghlionn is a writer and researcher who explores culture, society and the impact of technology on daily life.
Cine dracu e idiotul asta John Mac Ghlionn?
Google translate mai jos pentru cei fara engleza:
Nu cu mult timp în urmă, Volodymyr Zelensky a fost comedian în Ucraina. Și-a câștigat existența jucând un președinte fictiv la televizor. Apoi, printr-o întorsătură a sorții, el a devenit adevăratul. Și înainte de a avea timp să se adapteze rolului, istoria l-a aruncat pe scena lumii, catapultându-l dintr-un animator mediu într-un simbol internațional al rezistenței.
Peste noapte, mass-media l-a transformat în întruchiparea curajului, Churchill din Kiev, omul care a refuzat să fugă, războinicul care stătea împotriva tiraniei. Dar dacă această narațiune este complet falsă? Ce se întâmplă dacă Zelensky, mai degrabă decât eroul din această poveste, este de fapt omul care nu va lăsa războiul să se încheie – nu pentru binele poporului său, ci pentru că pacea ar însemna propria sa cădere?
Un lider bun prioritizează supraviețuirea națiunii sale. Știe când să lupte și, mai important, știe când să negocieze. Zelensky, totuși, a arătat clar că puterea lui depinde de război și numai de război.
Nu este o coincidență că, pe măsură ce perspectivele câmpului de luptă al Ucrainei se înrăutățesc, pe măsură ce soldații defectează, pe măsură ce recrutarea forțată se transformă în ceva asemănător cu răpirea, Zelensky a extins din nou legea marțială. Fără alegeri. Fără discuții de pace. Nicio scăpare. Pentru că dacă războiul se termină, se va termina și președinția lui. Și asta, mai mult decât orice, explică de ce trebuie să meargă războiul.
Mass-media de masă – în special în Occident – nu permite nuanțe. Lumea trebuie să fie simplă: Putin este ticălosul, Zelensky este eroul. Acesta este cadrul. Acesta este scenariul. Orice lucru în afara acestui binar este „propaganda pro-rusă”. Cu toate acestea, realitatea nu este o carte de benzi desenate; nu este un film Marvel. Zelensky nu este un soldat sfânt care apără democrația. De fapt, Ucraina abia dacă seamănă cu o democrație. De la invazia Rusiei în 2022, Zelensky a interzis mai multe partide de opoziție, a interzis anumite instituții de presă și a amânat alegerile cu justificarea că votul în timpul războiului este „imposibil”. Imposibil pentru cine? Pentru soldații din tranșee sau pentru civilii care trăiesc acum sub legea marțială nedeterminată?
Ucraina se află într-o poziție disperată. Pierderile țării sunt catastrofale. Forța de muncă scade, motiv pentru care Zelensky a recurs la vânătoarea de oameni pe străzi. Există nenumărate rapoarte despre bărbați ucraineni care au fost târâți din cafenele și cluburi de noapte și aruncați în dube ca niște criminali.
Legea marțială înseamnă că nu există nicio ieșire. Nu poți părăsi țara. Nu poți refuza. Aceasta nu este semnul unui guvern încrezător. Acesta este comportamentul unui regim disperat care încearcă să se țină împreună cu forța.
Și totuși războiul trebuie să continue. Este singurul lucru care îl menține pe Zelensky la putere. Dacă ar fi convocat alegeri, probabil că ar pierde. Sprijinul pentru el scade. Cu cât acest lucru durează mai mult, cu atât devine mai evident că Ucraina nu poate câștiga – nu într-un sens semnificativ. Nu este 2022. Optimismul acelor luni de început, când lumea credea că Ucraina ar putea împinge Rusia înapoi, a dispărut. Chiar și SUA, cel mai mare susținător al Ucrainei, își reduce încet sprijinul, cei din interiorul Washingtonului recunoscând că o victorie totală a Ucrainei nu mai este scopul.
Saga Zelensky nu este nouă. Istoria este plină de lideri care au refuzat să renunțe, agățandu-se de putere chiar și atunci când națiunile lor s-au prăbușit în jurul lor. A fost Napoleon Bonaparte, care, după ce a condus Franța la dezastru în Rusia, ar fi putut accepta inevitabilul. În schimb, a ales mai mult război, târându-și națiunea epuizată în mai multe vărsări de sânge înainte de exilul său final.
Mai recent, Saddam Hussein și-a păstrat dictatura mult după ce Irakul a fost bătut de sancțiuni și lupte, conducând o țară devastată în loc să renunțe la control. Muammar Gaddafi ar fi putut căuta azil și ar fi scutit Libia de o prăbușire sângeroasă, dar ego-ul lui a cerut să lupte până la capăt, lăsându-l în cele din urmă să fie târât pe stradă și executat. Robert Mugabe a jefuit Zimbabwe în timp ce poporul său a murit de foame, întinzându-și stăpânirea timp de zeci de ani, până când chiar și propriul său partid nu a mai putut tolera epava.
Zelensky se alătură unui lung șir de lideri care acordă prioritate bunăstării lor față de bunăstarea națiunilor lor. Aceasta reprezintă o formă patologică de egoism, în care autoconservarea vine cu orice preț, chiar dacă înseamnă că vor muri încă mii de femei și copii. Și o vor face. Ucraina este introdusă într-o mașină de tocat carne. Totuși, în mod pervers, iluzia trebuie menținută.
Iar mass-media, mereu compatibilă, ajută la vânzarea ficțiunii — indomnicul Zelensky, ireproșabila Ucraina, nobila luptă pentru democrație. Este o poveste curată, simplă, ușor de digerat și ușor de justificat. Un alt transport de arme. Un alt pachet de ajutor. O altă prelungire a unui conflict catastrofal care ar fi trebuit să se încheie cu mult timp în urmă.
Dar realității obiective nu îi pasă de narațiunile încărcate emoțional. Este frig. Este brutal. Și adevărul dur este următorul: Ucraina pierde, iar Zelensky se asigură că continuă să piardă. Un lider rațional ar vedea scrisul de pe perete, ar confrunta inevitabilul și ar face alegerea dureroasă, dar necesară, de a negocia – să salveze ceea ce rămâne, mai degrabă decât să reducă națiunea la nimic altceva decât cenușă. Dar Zelensky a ales o cale diferită, una pe care o parcurg atât de des oamenii beți de putere și orbi la consecințe. Și pentru asta, Ucraina va sângera – până când nu va mai rămâne sânge de vărsat.
Mi se pare ca toata treaba e premeditata la Washington si pregatita in avans. Indiferent de ce-ar fi facut Zelensky.
Mersi mult! Omul a luat toate reproșurile justificae făcute lui Putin și le-a întors, fără probe, ci numai cu speculații absurde, dar bine ticluite, împotriva lui Zelenski. Să-i fie rușine.
Mi se interzice accesul la acest link: access denied