Competiția ucigașilor: omul și cutremurul

Creația supremă a lui Dumnezeu e fabuloasă, când e creatoare, măreață, când dă viață, admirabilă dacă se arată salvatoare, dar și net mai ucigașă decât restul naturii, din care, în ciuda civilizației, face totuși parte.

Nu poate ucide natura cât pot omorî oamenii. În Ucraina, de pildă, căci și agresorii ruși sunt oameni, chiar dacă mulți se cred mai buni și îi numesc pe asasinii trimiși de regimul Putin să invadeze țara vecină și s-o nimicească, ”orci”. Nu, nu sunt numai ucigași, ci și sinucigași.

Seisme asasine

Cutremurele de la întâlnirea plăcilor tectonice africană, arabă și anatoliană sunt, prin tradiție, devastatoare. Pustiirile pe care le provoacă în special cele localizate relativ aproape de suprafață, precum seismul zguduind casele în pragul dimineții tragicei zile de la șase februarie 2023, sunt adesea dintre cele mai mari. Căci impactul lor asupra infrastructurii e, conform experților, deosebit de mare, de vreme ce energia lor destructivă se descarcă nimicitor asupra infrastructurii.

Am trecut în România prin două cutremure terifiante, în special cel, extrem de sângeros, din martie 1977. Și am crescut cu spaima provocată bunicilor și părinților mei de seismul teribil din 1940.

Dar nu acesta este motivul pentru care am mai scris, șocat, despre cutremurul care a dărâmat blocuri de locuințe tot aici, în Turcia, în 1999, omorând populația unui oraș: aproximativ 17.000 de oameni.

Ci pentru că și-atunci și acum mă întreb cum de este oare posibil, ca într-o zonă vitregită cumplit de seisme din timpurile biblice și până în prezent, autoritățile să fie atât de inepte, încât să autorizeze edificarea de construcții care să nu fie aproape la fel de solide ca buncărul atomic al președinților americani. Sau poate chiar și mai trainice. Cum oare e posibil ca oamenii să locuiască în cutii de chibrituri atât de fragile precum cele zdrobite de cutremurul din șase februarie și de replicile lui?

Când scriam aceste rânduri, se confirmaseră peste 2400 de victime, între care peste 1500 în Turcia. În partea siriană administrată de guvern se înregistraseră 430 de victime, în cea controlată de opoziție 390. Epicentrul cutremurului de la 4 dimineața, cu o intensitate de 7,8 pe scara Richter (care a fost urmat de 120 de replici în parte extrem de puternice) și a durat 100 de secunde, o veșnicie, parcă, pentru un seism, se situase la Gaziantep. În urma lui, doar în Turcia s-au prăbușit, potrivit autorităților, 3000 de clădiri.

S-au dărâmat clădiri într-o zonă situată între orașele siriene Hama și Alep și orașul kurd Diarbakir, aflat la peste 330 de kilometri nord de primele două. Iar undele de șoc au fost resimțite până la Beirut și Cairo.

Intră în scenă omul: prostia și răutatea animalului politic

Cât de naivi, neghiobi și sinucigași sunt oamenii în stare să fie? Ne poate mira seninătatea cu care autoritățile americane au reacționat la nu se știe al câtelea incident cu baloane de spionaj chinezești, (care sunt în stare să fotografieze obiective sensibile în alte moduri, utile pentru culegerea de informații, decât sateliții de spionaj).

Incidentul ridică o puzderie de întrebări: de ce s-au tolerat incursiuni anterioare? De ce e lăsată China, care riscă deliberat destabilizarea unui echilibru global oricum fragilizat din pricina războiului ruso-ucrainean, să creadă că-și poate permite să-l pună grav în pericol, iar apoi tot regimul comunist să se rățoiască insolent la SUA? Cum de e posibil ca regimul de la Beijing să-și închipuie că poate provoca superputerea în așa un hal, fără să riște, în ripostă, cele mai grele și neplăcute consecințe politice și economice?

China și-a mânat balonul-spion peste zone militare secrete din Idaho, (stat în care chinezii au încercat să achiziționeze proprietăți strategic plasate, ca și în Europa, unde, împreună cu rușii, au cumpărat sau au încercat să-și procure firme cheie, porturi și aeroporturi). Dirijabilul chinezesc de mare altitudine a traversat și zone militare sensibile din Montana, înainte de a fi doborât, într-un târziu, în largul coastelor Carolinei de Sud.

China calculează clar cu un guvern american laș, anemic, șantajabil, de vreme ce a mai lansat și întrecut operațiuni similare asupra unor instalații și laboratoare strategice fără să fie pedepsită pentru încălcarea suveranității americane și canadiene. Iar ultimul incident s-a rezolvat abia după interminabile tergiversări americane. Dacă la bordul balonului erau arme (de pildă nucleare) în stare să explodeze deasupra solului și să paralizeze aprovizionarea energetică a SUA, de ce a fost lăsat să traverseze țara? – se întreba, pe bună dreptate, Wall Street Journal.

Când gafele, greșelile și inadvertențele înlesnesc omorul în masă

Spectacolul slăbiciunii americane a încurajat în mod cert și genocidara invazie rusă în Ucraina. De-a dreptul rizibil, grotesc și absolut pernicios e și gestul șefului diplomației americane, Blinken, de a se declara gata să recupereze vizita în China pe care, din cauza balonului, a amânat-o.

Asemenea căciuliri indirecte, complet inutile, amintind de ale cancelarului Scholz și de ieșirile unor sicofanți elogiind periodic o presupusă ”contribuție” chineză ”la o lume geopolitic stabilă”, stimulează răul și destabilizează globul, mutându-l, din zona destinderii, sub auspiciile tensiunilor și războaielor potențial mondiale.

Această funciară nepricepere a rolului pe care-l joacă în afacerile internaționale disuasiunea costă realmente vieți. Uneori, ca în Ucraina, lipsa descurajării agresorului potențial reclamă, vai, sute de mii. Poate, cine știe, milione. Pentru vărsarea acestui sânge omenesc, culpa nu ar fi doar a ”orcilor”. A Rusiei. Și a tiranului, Putin. Sau a oștirilor și serviciilor sale secrete și de propagandă. E și a liderilor apuseni care puteau să le evite, acționând adecvat, dar, iresponsabil, s-au plasat alăturea cu drumul.

Răspunderea pentru un bilanț seismic cumplit

Cum pentru miile de vieți omenești distruse la șase februarie, nici patronii, nici inginerii de statică ai blocurilor demolate de seismul devastator de 7,8 grade pe scara Richter (și de replicile lui) nu sunt neapărat de vină, sau singurii vinovați, dimpreună cu muncitorii care, cum se întâmplă frecvent în construcții, fură fier și nu armează betonul cum trebuie.

Ar fi util ca și arhitecții și autoritățile să fie anchetate și să li se pună întrebări esențiale, despre maniera în care au înțeles să proiecteze și să controleze construcțiile edificate în zona de frontieră siro-turcă, după seismul din 1999. Nu puteau oare învăța de la niponi? N-au japonezii cea mai avansată tehnologie în domeniu?

Iresponsabili se arată și oamenii politici de felul președintelui sirian Assad. Al cărui regim a cerut, mai întâi, firesc, ajutorul Israelului, pentru ca apoi tiranul să-și silească oamenii să dezmintă informația furnizată de premierul statului evreu, Beniamin Netanyahu, potrivit căreia Damascul a solicitat Ierusalimului asistență, spre a face față catastrofalelor urmări ale seismului.

Oare de ce proporții incomensurabile trebuie să fie un cataclism ca un regim să fie în stare să uite de dușmănia, xenofobia și extremismul lui – sau al altora, față de care se arată obedient – și să confere, măcar o dată, o singură dată, prioritate vieților oamenilor prinși (și din vina lui) sub dărâmături?

A trage linia după această catastrofă nu va fi deloc ușor. S-ar putea, vai, confirma că omul e, fie și involuntar, net mai ucigaș decât natura.