Nu trece an fără să mă confrunt cu amintirile mele din înfriguratul și fierbintele decembrie ’89. Mi-am jurat atunci să nu-i uit niciodată pe tinerii uciși.
Și nu i-am uitat pe eroii care și-au expus piepturile gloanțelor, pentru ca sinistrul cuplu dictatorial să fie debarcat, iar Securitatea să fie silită măcar un timp, să se ascundă, înainte de a reveni cu viclenia ei caracteristică la putere și a intoxica durabil viața românească a următorilor 33 de ani.
An de an am spus, am scris, am repetat neobosit adevăruri simple ținând de evidență și recognoscibile prin bun simț, nu doar pe bază de probe. Și-anume că Revoluția n-ar fi reușit fără acești oameni. Că, grație mai ales timișorenilor, iar apoi bucureștenilor, clujenilor și sibienilor, a fost și o Revoluție autentică înainte de a fi contrată de o tentivă de reînscăunare a Ceaușeștilor și, totodată, confiscată și transformată în mascarada unei răzmerițe ca paravan de mascat lovitura de stat. Că sângele ce a curs a fost vărsat de securiști pentru ca Revoluția să eșueze. Obiectiv pe care, dată fiind integrarea occidentală a României, securiștii n-au mai reușit să-l atingă.
Ce e de regretat trei decenii și ceva mai târziu? Că elita, Biserica și disidența românească au eșuat lamentabil. Au eșuat în a crea instituțiile clandestine necesare preluării puterii de la comuniști într-un prielnic moment istoric.
Pentru că nici elita, nici disidenții, cu mici excepții ca Doina Cornea și Radu Filipescu, n-au mai crezut în viitorul românesc, în șansa eliberării, în spiritul și libertatea țării și națiunii. Ceea ce ar fi fost poate normal în anii ’50 ai veacului trecut, când istoria condamnase România la o noapte lungă după gratiile comuniste. Dar nu la finele anilor ’80, după un deceniu și jumătate de la Carta 77cehoslovacă și 10 ani de Solidarnosc în Polonia.
Dacă lucrurile ar fi stat altfel, această elită, din care o bună parte s-a afundat, după 1990, în paseism, antisemitism și adularea anilor interbelici, cu tot cu fascismul și poltroneria cedărilor de teritorii din finalul lor, ar fi trecut mai hotărât și mai perseverent la fapte. Ar fi pus sub control imediat, ca în Germania, arhivele securității. Ar fi convins țara să accepte lustrația și o democrație reală, nu originală. Nu s-ar fi lăsat prea rapid fărâmițată și nu ar fi cedat prea curând.
Ar fi gândit și s-ar fi orientat în funcție de un discurs în spiritul celui rostit la 22 decembrie 2022 de președintele Zelenski în Congresul american. Unde un lider ucrainean câtuși de puțin căciulit și apologetic a primit cît se poate de onorabil poate cel mai amplu cadou făcut de americani unei țări străine, de la al Doilea Război Mondial încoace, reliefând, demn, în fața reprezentanților poporului american, că banii lor ”nu sunt filantropie, ci o investiție în securitatea globală și în democrație, pe care o tratăm cu maximă responsabilitate…A nu opri Rusia înseamnă a nu mai fi decât o chestiune de timp înainte ca alți aliați ai Americii să fie atacați”.
Zelenski a mai spus: ”anul care bate la ușă va aduce punctul de cotitură în război, o cotitură condiționată deopotrivă de curajul ucrainean și de hotărârea Americii, care trebuie (ambele) să ne garanteze libertatea, libertatea oamenilor care se luptă pentru valorile lor.”
La fel a fost în 1990. Ar fi fost nevoie de mai mulți adulți convinși să lupte pentru libertatea lor. Ar fi fost un moment unic în prielnicia lui, ce nu trebuia ratat, de vreme ce Rusia era în retragere și singurul inamic intern era intimidat de spectacolul curajului românilor ce sfidau moartea, în stradă, la Revoluție. A nu opri atunci nomenclatura comunistă și partidul securist să se regrupeze, cum avertizam atunci, împreună cu alții, la Deutsche Welle și la Europa Liberă, a însemnat intoxicarea durabilă a vieții politice, sociale, economice și culturale românești.
Se mai poate face azi ceva? Evident. Nu e niciodată prea târziu pentru adevăr. Niciodată nu e tardiv să se pornească, în fine, organizat și ferm, cu inebranlabilă hotărâre, pe calea regală, dar strâmtă și adesea accidentată și periculoasă a demnității, a libertății, adevărului, dreptății. Dar e nevoie de repere, cinste, curaj, tenacitate, perseverență, inteligență și solidaritate multă.