”Este regretabil că legea privind minorităţile naţionale din Ucraina a fost adoptată în absenţa unei noi consultări a Comisiei de la Veneţia”, a declarat recent MAE, la București.
Durele critici românești la adresa Kievului par parțial justificate, deși sunt însoțite de un discurs articulat în cel mai pur limbaj de lemn de care e capabilă birocrația dâmbovițeană.
Aceste critici nu sunt fără precedent pentru diplomația română, care o imită de mult și ”strălucit”, în această privință, pe cea maghiară a lui Viktor Orban.
Noutatea e că ele survin, cu toată suficiența, autovictimizarea și intransigența lor, în plin război de agresiune rusesc, în timp ce Ucraina se apără de tentativa Moscovei de a-i rusifica forțat părțile supuse ocupației și ”doar” genocidului cultural, iar nu și celui fizic, prin care trec alte ținuturi ucrainene.
E curioasă lipsa întrebărilor firești, puse la București, după ce capitala a redevenit scena celor mai bizare contrapeformanțe diplomatice. Între ele, neintrarea României în Schengen e doar penultima dintre cele mai grotești nereușite. Dar e una pentru care n-a demisionat încă nimeni, nici președintele Iohannis, nici ministrul Aurescu și nici ambasadorul de la Viena, Hurezeanu.
Nici Ucraina nu e ușă de biserică, așa cum și Austria a greșit, clar, în chestiunea motivării respingerii aderării României și Bulgariei la Schengen. Dar ce țară e perfectă?
Întrebări legitime
Ne mai uităm oare și la context când adoptăm decizii diplomatice de natură să șifoneze serios imaginea României? Sau să-i încalce flagrant interesele externe reale?
O întrebare cât se poate de naturală, pe care trebuia să și-o fi pus responsabilii jalnicei politici externe românești se referă la poziția de veșnic unicat a Bucureștiului ”democrației originale”. Care se pricepe excelent mai ales la originală autovictimizare, dezbinare și promovarea urii.
De ce polonezii nu sunt oare la fel de opărâți pe Ucraina ca românii, deși pe teritoriul Ucrainei contemporane trăiește o substanțială minoritate poloneză? De ce România este, oare, singura ţară din regiune care nu a semnat un acord de mic trafic de frontieră cu Ucraina? Așa îi ajută guvernanții români pe ucraineni? De ce a rămas Bucureștiul singura capitală europeană din NATO, în afară de Budapesta, care nu le acordă oficial niciun fel de ajutor militar ucrainenilor?
De ce, de ce, de ce? Pentru că șeful diplomației române, Aurescu se dă foarte cocoș, dar nu face față. Pentru că țara are o nefericită tradiție a proastelor relații și a raporturilor inexplicabil de reci cu toți vecinii ei, inclusiv, din nefericire, cu țara-soră, cu Republica Moldova, amenințată și ea, grav, de Rusia lui Putin, dar insuficient ajutată energetic, economic și mai ales militar de către România.
Explicații, regrete, sarcini de viitor
În fine, pentru că situația din țară, cu tot cu cea a educației în ”România educată”e net mai rea decât vor să admită guvernanții, care se dau fermi și tranșanți mai ales când ar trebui să-și pună cenușă în cap și să-și amelioreze politica. De pildă cea din pricina căreia numeroși români iau cu asalt Mexicul și Statele Unite, unde trec ilegal cu miile frontierele, sau se ocupă, în bandă, cu traficul de persoane și de sclavi sexuali, ori, tot organizat, cu furtul de carduri bancare.
Mai nou, MAE a ”cerut explicații” autorităților mexicane pentru refuzul primirii unor cetățeni români. E adevărat că unii din inșii respinși la graniță de mexicani sunt oameni cu acte în regulă, supuși unor măsuri abuzive. E de nejustificat că acești călători se văd nevoiți să se întoarcă la București. Altfel stau însă lucrurile când, potrivit informaţiilor mexicane, intrarea acestor persoane e refuzată pentru că și-au completat anormal formularele de viză. Sau pentru că există, în bazele de date, alerte emise pentru ele. Ori e de așteptat să creeze probleme la frontiera americano-mexicană, unde situația e, actualmente, oricum extrem de tensionată, din cauza politicilor de stânga, favorizând masiv imigrația, ale administrației din Washington, pe care statele americane din sud nu mai parvin să le contracareze.
În toate aceste domenii e clar că nu Mexicului (altfel de asemenea condus în anumite privințe aiurea) trebuie să i se atribuie marea culpă.
Bogdan Aurescu e, clar, omul nepotrivit la cârma unei instituții (nu degeaba poreclite în popor PCR – pile, conexiuni, relații) care are urgentă nevoie de o amplă reformă. Prea calcă ministrul mult și cu plăcere în toate străchinile diplomatice plasate-n calea sa.
Așa cum și politica externă a statului român trebuie revizuită din temelii. Nu ajunge (cum au mulți tendința să creadă) că România face parte din NATO și UE. Are vecini lăsați pe din afara structurilor euro-atlantice. E urgent ca raporturile țării cu statele din regiune, amenințate de Rusia, nu de Ucraina, sau de basarabeni, și nici de vecinii din sud, ca și cu alte țări importante de pe glob să se îmbunătățească efectiv, consistent și durabil.
E imperativ ca aceste raporturi cu țările și neamurile din jur să nu continue să se deterioreze spre paguba României, pe ideea că toți arbitrii ”ne jefuiesc”, toți străinii și vecinii vor să ne facă la buzunar, să ne ”fure la cântar” și să ”ne trădeze”, în vreme ce în interiorul țărișoarei postcomuniste și neosecuriste cu pensiile ei speciale, toată lumea e ”mielușel”, ”îngeraș”, ”sfințișor”, ”curat ca lacrima” și ”ireproșabil”. Și nimeni n-are vreodată vreo responsabilitate de asumat.