Războiul prelung, narativul rusesc și frica occidentală

Războiul continuă în toate formele sale principale. Fierbinte, în estul Ucrainei. Hibrid, din Rusia spre Vestul mințit sistematic. Devastator, în inimile înfricoșate ale dregătorilor occidentali.

Lor, secretarul (și șeful de facto al) Consiliului Național de Apărare și Securitate al Ucrainei, Oleksii Danilov, le-a spus în fine adevărul verde în față. Și-anume, că trebuie să-și învingă spaimele. Că, dacă rămân înfricoșați, au și fost învinși. Și că Ucraina ”nu se teme de barbarii ruși, motiv pentru care va învinge”. Estimarea, inferența și predicția lui au toate șansele să fie corecte.

Chiar dacă Rusia dispune demografic de un număr mult mai mare de militari decât Ucraina, capacitatea lor de a supune, ocupa și controla țara vecină cu moralul mizerabil al soldaților Moscovei și o castă ofițerească rusă aflată sub orice critică în materie de competență e cât se poate de îndoielnică.

Nici dacă ar fi înarmați ca americanii și ar lupta ca Rambo în Vietnam, rușii n-ar fi în stare să înfrângă o țară prea mare, prea populată și prea hotărâtă să-și apere libertatea, ca să fie încă o Cecenie de pus la butoniera de cuceritor a lui Vladimir Putin.

Chestiunea armelor, minciunile rusești și Vestul

Totuși, momentul victoriei armatei ucrainene depinde esențial de calitatea și cantitatea armelor aflate în posesia ei.

Pentru a reduce masiv influxul lor din Vest, Rusia își continuă jocul, de oarecare succes, de a-l frâna prin timorarea periodică a liderilor occidentali. În special a celor mai spăimoși de la Berlin și Washington. Pentru uzul lor, oficialii, ca ministrul de război al Rusiei, Șoigu, care încearcă în disperare să acrediteze inexistente victorii uriașe, prin exagerea unor izbânzi mai degrabă mărunte, a la Pirus, obținute în schimburi unor costuri enorme în vieți de militari ruși, dau pe gură amenințări voalate. Gen ”SUA și aliații lor au încercat să prelungească conflictul cât mai mult. În acest scop livrează arme grele, ofensive și cheamă deschis Ucraina să cucerească teritorii ruse”. Dixit Șoigu.

Realitatea e, ca de obicei, la antipod. Armele grele, ofensive abia dacă ajung, cu țârâita, în posesia militarilor ucraineni. Iar de frica irațională a unei presupuse ”escaladări”, tot mereu invocate de Moscova angoasant, deși Rusia nu și-o poate permite în jalnica stare în care ucrainenii au devolat în ultimele unsprezece luni că îi este armata și arsenalul, SUA și aliații refuză să dea Kievului arme esențiale. De pildă avioane de luptă și rachete cu bătaie de sute de kilometri. Concomitent, nu mai puțin irațional, de groaza aceleiași escaladări, statele occidentale nu dau Ucrainei decât arme condiționate de acceptul Kievului de a nu fi folosite în Rusia. Ceea ce e profund imoral.

Condiționare netrebnică și inutilă

Și contrazice dreptul internațional. Care-i dă Ucrainei libertatea de a ataca ținutul țării agresoare. Doar absurdul acestei condiționări, una în vest consensuală, egalează jegul ei etic. A sili Ucraina să se rezume la a lupta doar pe pământ ucrainean conferă Rusiei avantajul prețios de a purta război nu doar cu o populație de patru ori mai mare decît a inamicului ei, ca și cu arme nucleare ca mijloc de presiune, ci și prin devastarea teritoriului advers, fără să riște pustiiri egale în propria țară.

În ciuda acestui avantaj, Rusia cere dezarmarea totală a Ucrainei. Căci, potrivit lui Șoigu, livrările de arme ar atrage statele NATO în conflict și ar conduce, ați ghicit, la o ”escaladare impredictibilă”. Și în timp ce minte cu bună știință, de îngheață apele, regimul Putin i-a cerut ambasadei SUA de la Moscova să înceteze să mai răspândească ceea ce Rusia consideră ”știri false” privind operațiunea sa militară din Ucraina, avertizând că va expulza diplomați”, dacă SUA nu opresc ”subversiunea”.

Comicăria maximă o iscă faptul că asemenea ieșiri grotești chiar îi angoasează pe extrem de sensibilii și anxioșii diplomați ai Departamentului de Stat și, nu în ultimul rând, pe colegii lor germani, inchietudinea dând apă la moară extremiștilor de dreapta și de stânga din administrație și din Partidele Democrat și Social-Democrat aflate la putere peste ocean și la Berlin.

De ce nu știu acești demnitari de stânga că ”de ce ți-e frică nu scapi”? Din varii motive. Dar poate și pentru că nu li s-a explicat. De ce sunt ei așa de fricoși? Poate pentru că și-au pierdut complet frica de Dumnezeu, înlocuind-o cu groaza de Putin, de iresponsabilitatea și de arsenalul lui nuclear. Or, nimic nu vrea dictatorul, poltron și el, mai puțin, decât să-și riște puterea și viața, recurgând la escaladări, arsenale și ciocniri incontrolabile cu arme de distrugere în masă.

Cât timp însă tiranul și lașii dregători occidentali continuă să se ascundă după deget și să nutrească în continuare iluzia hilară, potrivit căreia acest conflict rămâne controlabil și se poate împiedica triumful total al uneia sau alteia din tabere prin reducerea livrărilor de armament și condiționarea absurdă a folosirii lui, războiul se va prelungi mult, cu efecte dezastruoase asupra tuturor.

Spulberarea amăgirii

De unde iluzia pe care insistă s-o nutrească unii dregători occidentali? De la aceleași erori de judecată pe care le-au comis și înaintea invaziei și cât timp au trăit cu convingerea că Rusia va sfârși prin a-i dovedi relativ lesne pe ucraineni. Iar apoi, că dacă trimit arme grele supără Rusia care i-ar putea atrage în conflict.

Inițiala eroare majoră a vizat profilul lui Putin, văzut în Vest, greșit, doar ca un autocrat mafiot în căutare de noi aventuri și facilă augmentare a puterii, și nu ca un cleptocrat dublat de un lider salvaționist, totalitar și genocidar, crezându-se în misiune istorică. Acestei greșeli apusene de apreciere a principalului baron al războiului i s-a adăugat eronata evaluare occidentală a reacției la amenințare a Ucrainei. În festivalul gafelor comise, Vestul și Rusia și-au influențat, determinat și potențat mutual procesele de judecată eronate.

Putin a crezut, privind lucrurile prin ochelarii aburiți ai Vestului, că Ucraina ar fi ușor de supus militar și mental. Și viceversa: Apusul s-a iluzionat, crezând mai întâi, din perspectiva unui lider rus considerat a fi rezonabil, nu mesianic, că Putin nu va ataca pe front larg, întru anihilarea țării vecine și asumarea pericolului divorțului de Occident, iar apoi că ucrainenii ar sfârși prin a accepta să se lase cuceriți, fără să realizeze că, odată ce-a gustat din mierea libertății, poporul lui Zelenski nu se va mai lăsa înrobit și exterminat. Mai ales după ce a realizat că e supus unei tentative de genocid.

Când un tiran își anunță intențiile genocidare, dar și când câteva zeci de milioane de potențiale victime se arată ferm hotărâte să se apere, orice sacrificii le-ar costa lupta pentru supraviețuire, e bine să-i crezi pe toți pe cuvânt. Războiul și genocidul au început, au continuat și se vor prelungi, deci, până la capitularea uneia din părți, litigiul actual nefiind, pe termen mediu și lung, cu adevărat controlabil.

Nu, Rusia nu va recurge la arme nucleare. Da, războiul și genocidul trebuie oprite rapid. Mai bine ieri, decât mâine. Da, trebuie trimise avioane de luptă și rachete cu rază de acțiune medie și lungă, căci nu escaladează decât depresia lui Putin, iar Conferința de Securitate de la München care urmează să debuteze în zece zile e un cadru excelent pentru a se lua decizia trimiterii lor, propuse, în NATO, spre cinstea ei, de Polonia. Căci alternativa e prelungirea sine die a războiului.

Or, de la un moment dat, ucrainenii vor intra, prin achiziții sau producție proprie, în posesia unor arme care să lovească Rusia dur. Iar tentația utilizării lor cu efecte dintre cele mai devastatoare va crește exponențial, pe măsură ce litigiul și crimele rusești se prelungesc și iau proporții, iar pierderile ucrainene devin tot mai puțin suportabile. Rusia se joacă, prin urmare, cu focul.

Dar nu doar Rusia. Ci și abulicul Vest. Care nu realizează că fiecare zi în care, neștiind ce vrea și în spatele cărui deget să se ascundă, contribuie la prelungirea conflictului. Îl perpetuează nu doar prin insuficienta înarmare a celor ce-i apără valorile și teritoriile, sporind astfel riscul escaladării și implicării NATO, risc de care se teme cel mai rău. Ci și prin frica însăși, a ocidentalilor. Căci ea îi stimulează pe sadicii de felul lui Putin, care mizase de altfel pe ea, când și-a demarat invazia. Astfel încât, de ce ți-e frică prea mult, e greu, de la un moment dat, să mai scapi. Sau, altfel, dar mai simplu spus: tocmai frica riscă să antreneze escaladarea de care se tem dregătorii apuseni.

E timpul să se pună capăt fricii și să i se dea armatei ucrainene, rapid, tot ce are nevoie, pentru a confrunta cu succes și în timp util mai numeroasa și mai bine înarmata oștire inamică. Și e timpul ca rușii cu scaun la cap să-l dea în fine jos pe tiran, aducând la putere un guvern responsabil, care să oprească vărsările de sânge și să retrocedeze, odată pentru totdeauna, toate teritoriile furate de Moscova.