Mi-a vorbit din inimă Woody Allen. Din inima lui. Dar cumva și din a mea. Întristată de lectura, în ”taz”, un ziar de stânga berlinez, a unui articol care înfiera alungarea de către israelieni a unui tată ”palestinian” în 1948, care, din pricina surghiunului, n-ar mai fi fost vaccinat și s-a îmbolnăvit, ”prin urmare”, de poliomielită. Că în 1948 vaccinul împotriva paraliziei infantile nu exista nicăieri în lume, ziarul german nu știe. N-a aflat. Sau nu vrea să știe.
Căci n-ar mai fi pesemne antisemit destul. Și nu s-ar mai vinde bine.
În contrapartidă, m-a înseninat acest text al marelui cineast american (1). Care circulă între cunoscători și neindiferenți, alinându-le multora tristețea. Autorul (prezumtiv) e evreu, se înțelege. Nu orice evreu, ci dintre cei provenind din principalul oraș evreiesc din lume: New Yorkul.
Unde primar a devenit, recent, un extremist de stânga musulman și antisemit. Și încă unul susținut în campania lui electorală nu doar de toți plictisiții, islamiștii și comuniștii din Big Apple, ci și de unii din tribul meu iudeo-românesc. De un soi de rest de fosilă iudeo-comunistă, care, formată în stalinism, s-a dat cu succes ”anticomunistă”, iar acum trage la islamo-fascismul îmbrățișat de mișcarea woke. Care domină copios marile universități americane.
Woody nu e un specialist în totalitarism. Ori în terorismul comuniștilor și Frăției Musulmane, două proiecte pe termen foarte lung de cucerire a Vestului. Dar simptomele pe care le-a descoperit în inima anglosferei, la New York, ne edifică mai mult decât 100 de tratate docte.
Textul lui Allen (1) e atât bun încât nu mi-aș ierta să vă privez de plăcerea de a-l citi. Și de satisfacția de a înțelege ceea ce părea nu doar obscur, ci inexplicabil.
Deci, Woody Allen despre ura pe evrei, în prea puțin eleganta mea traducere românească:
”Știți, m-am gândit mereu că avantajul principal al New Yorkului e că poți fi neurastenizat fără să observe cineva. În alte orașe, dacă vorbești singur, ești trimis la psihiatru. În Manhattan, vi se propune o rubrică în vreo revistă.
Ieri, m-am dus să cumpăr somon. E probabil singura tradiție evreiască stabilă care a supraviețuit și Babiloniei, și Romei, și relațiilor mele cu femeile.
Umblam pe străzile Brooklyn-ului gândindu-mă la moarte Nu pentru că aș fi un filosof, ci pentru că am trecut de 90 de ani deși inițial prevăzusem să nu depășesc 70. Și, deodată, o mulțime în fața unei sinagogi. La început am crezut că e vreun psihanalist celebru care se producea. La New York, oamenii sunt capabili să stea ore în șir la coadă ca să priceapă de ce mama lor e de vină pentru orice. Chit că, sincer vorbind, evreii o știu și fără conferință.
Dar, nu. Țipau ceva despre ”intifada”. Și știți ce m-a mirat cel mai mult? Energia oamenilor. De unde o scoteau? Eu, după ce-am urcat scările vreo două etaje, sunt gata să-mi redactez testamentul, iar ei sunt pregătiți să pună de o revoluție încă înainte de a-și sorbi prima cafea.
Cineva striga ceva despre ”decolonizare”. O, Doamne. Când eram tânăr, colonizarea aparținea mătușii Frieda, care ne ocupase canapeaua din salon timp de trei luni și refuza să plece. Azi e vorba de un complot sionist.
Global, antisemitismul modern a devenit mult mai intelectual. Înainte, eram detestați. Direct. Și eficient. Azi, nu. Azi, câte un tip cu fular care are aerul că scrie poeme despre barba lui, te lămurește cu Heidegger și Nietzsche de ce simpla existență a evreului ar constitui o formă de violență și amenințre la dresa omenirii.
Iar eu am rămas pe gânduri. Pe vremuri, cel puțin, tipii care ne băteau n-aveau diplome universitare.
Azi, pogromiștii vin înarmați cu diplome de la Columbia. Pe urmă, o fată de lângă mine a spus: ”noi suntem contra sionismului, nu contra evreilor”. O auzeam parcă pe fosta mea nevastă când îmi spunea: ”n-am nimic împotriva ta. Mă deranjează doar tot ce spui, tot ce faci și ce simți și, mai ales, să mă culc cu tine”. Sensul e același.
Pe urmă cineva a strigat: ”sioniștii sunt naziști!” Ceea ce mi-a iscat impresia că mi se întoarce bunica în mormânt cu o viteză atât de mare, încât să poată furniza curent unei mari părți din Queens. De altfel, bunică-mea i-a cunoscut pe adevărații naziști. S-a ascuns de ei în Polonua, într-o pivniță, alături de un bărbat care tușea atât de rău, încât nemții i-ar fi putut descoperi doar pe bază de acustică bronhială.
Iar azi, un student de la o universitate prestigioasă, al cărui traumatism suprem e o cafea rece servită la Starbucks, îmi explică ce e fascismul. Pe bune, trăiesc într-o epocă extraordinară.
Azi, toată lumea vorbește de parcă ar fi înghițit din greșeală o întreagă bibliotecă universitară. Nu mai zice nimeni: ”scuzați, sunt un idiot”. Nu. Azi se spune: ”deconstruiesc acest narativ hegemonic”. Ascultați-mă, am crescut între evrei. Nu, narativele nu se deconstruiesc. Narativele se creează.
Am revenit casă și am dat drumul televizorului- fiindcă dacă ești angoasat, a te uita la tv pare o idee excelentă. E un pic ca a-ți trata alcoolismul cu un martini cu gheață. Pe micul ecran Roger Waters explica în continuare lumea. Rockerii mă înspăimântă când îmbătrânesc și încep să vorbească precum paranoicii care presimt o conspirație ori de câte ori văd o pisică neagră. Pe urmă s-a ivit Kanye West.
Știi, în copilăria mea, nebunii aveau măcar aerul de a fi nebuni. Părul măciucă, paltoane supradimensionale, păsărele, conversații cu tomberonul. Acest tip își pune o mască neagră și zice că-l iubește pe Hitler. Clipă-n care am priceput. Omenirea a parcurs un drum lung de la ”never again” la ”hai să vorbim despre nuanțe”.
Și politicienii? Politicienii zic: ”situația e complexă”. Ba deloc. Complex e să-i explici unei idișe mame de ce nu te-ai căsătorit încă la 40 de ani. Dar când gloata strigă în fața unei singagogi ”moarte sioniștilor” – asta nu complexitate e, ci o reeditare mai rea. Un film refăcut. Fără scenariu original, dar cu un buget enorm pentru rețelele sociale.
Și știi ce mă înspăimântă cu adevărat? Nu extremiștii. Cu extremiștii m-am obișnuit. Am trăit la New York în anii 70. În epocă, erai considerat radical chiar și dacă n-aveai încredere în apa de la robinet și-și spăla fructele cu săpun. Ceea ce mă înspăimântă e viteza cu care oamenii obișnuiți încep să se prefacă, sugerând că nu s-ar întâmpla nimic special. Ființele umane se obișnuiesc cu tot. Chir și când e trasă de păr o copilă evreică. Sau un băiețel cu perciuni e orbit cu lumini stroboscopice.
Ne obșinuim cu orice. Război Ură. O cafea care costă 9 dolari. Cu ultima, apropo, doar cu greutăți uriașe.
În acea noapte zăceam în pat gândindu-mă că omenirii n-ar trebui să i se mai dea timp liber. Pentru că în clipa în care lumea se plictisește vrea fie să salveze globul, să se între-omoare, ori să înceapă un podcast despre beneficiile conflictelor.
Și totuși…Dacă se întâmplă ca mâine să se mai adune oameni în fața unei sinagogi să țipe despre moartea sioniștilor, voi ieși și eu. Nu pentru că aș fi viteaz. Sunt genul de persoană care a leșinat o dată când mi se lua sânge. Ci pentru că evreii au așteptat de prea multe ori ca nebunia să înceteze de la sine. N-o face niciodată. Își pune un costum nou, intră într-o universitate și deschide un cont pe TikTok”.
Dar mai întâi vrea să-mi mănând somonul. Aș muri, mai degrabă decât să mor pe stomacul gol. Mama mea evreică nu m-ar ierta niciodată.
Woody Allen. Repet. Mai aproape de adevăr decât orice specialist în totalitarismul și terorismul comuniștilor și Frăției Musulmane, două proiecte pe termen foarte lung de cucerire a Vestului. Căci simptomele bolii umanității descoperite de cineastul american în inima anglosferei, în New York-ul său natal, ne edifică mai mult decât 100 de tratate docte.
Note. 1) Am postat acest text ca fiind scris de Woody Allen, deși e posibil să fi fost realizat cu IA. Dacă e chiar al lui, e bine, iar dacă nu, la fel: contează prea puțin, fiind chintesența a ceea ce gândește un intelectual evreu de origine esteuropeană cu mintea la purtător și îndelungată experiență occidentală, ca Woody Allen. Un text cu un conținut de natură să mi-l asum eu.
Dacă v-a plăcut acest articol nu uitați că ne puteți susține printr-o donație. Vă mulțumim anticipat!
Donați o singură dată
Donați lunar:
Alegeți suma:
sau puteți introduce suma pe care o doriți:
Vă mulțumim pentru susținere și încredere!
Vă mulțumim pentru încredere și susținere!
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

„Behind the ivy-covered walls of knowledge, behind the cathedral-sized libraries and their sacred silence, behind the polished halls of academia where intelligent people speak in careful, immaculate words about justice, humanity, liberation, and truth, I have come to feel something darker taking root: a moral decay so articulate, so elegantly educated, so beautifully dressed in the language of virtue that, for years, I mistook it for wisdom, we all did.”
https://behindthenarrative7.substack.com/p/this-is-what-it-feels-like-to-be
O lume teribil de primitivă, acoperită cu multă grijă cu o poleială orbitor de strălucitoare de „educație modernă”. Groaznic!