Putin în vizite externe. Dar unde e Vestul?

Unde-l poartă pașii pe dictatorul rus cu nostalgii staliniste în prima sa vizită din afara Uniunii Sovietice, imperiul de reconstruit înainte de a îngenunchea Vestul? În Iran. Deloc întâmplător.

China și Iranul, cu sateliții lor naționali sau teroriști (gen Coreea de Nord și Siria) sunt planetele pe care soarele de la Kremlin (și planetele lui gen Belarus, Cuba, Venezuela, Nicaragua) le-ar vrea rotind în jurul Moscovei, în proiectarea unei contra-geopolitici care să spargă Occidentul și, mai ales ordinea mondială bazată pe pax americana.

Iată de ce, după călătoriile din Tadjikistan și Turkmenistan, tiranul pleacă marți la Teheran, unde încearcă să obțină ajutor persan și turcesc pentru războiul său tot mai costisitor nu în ultimul rând pentru ruși, purtat de dictator, spre paguba tuturor, în Ucraina. Putin nu se pune doar în scenă. Ci vrea ajutoare economice și militare palpabile. De la iranieni drone. Ar fi vorba de câteva sute. De la turci, s-o lase mai moale cu afișata lor prietenie față de ucraineni, NATO, Suedia și Finlanda.

Pretextul sirian

În acest scop, Putin se va întâlni nu doar cu gazdele sale iraniene, ci și cu omologul său turc, Erdogan. Cu care împărtășește ambiții imperiale, reacționare, totalitare și teocratice similare.

Una din temele abordate va fi ”ameliorarea” situației din Siria. Care-l interesează acut pe Erdogan. Precum și pe iranieni, stăpânii organizației islamiste teroriste șiite, Hezbollah, care-l ajută pe satrapul lui Putin de la Damasc, Bashar al Assad, să țină sub control revoluția sunită. Cea din urmă ar vrea de ani de zile să-l debarce. Inițial, a încercat s-o facă și cu ajutor turcesc. Între timp, Rusia a pus piciorul în prag și Ankara a început să joace simultan la multe nunți.

Mult timp după izbucnirea Primăverii Arabe, Moscova, ajutatăîde slăbiciunea Americii lui Obama, a părut să dețină o mână imbatabilă. Dar războiul din Ucraina, sancțiunile internaționale și dificultățile confruntând armata lui Putin au redistribuit cărțile în defavoarea Rusiei și în avantajul Turciei, stat membru al NATO.

Obiectivele politice și militare ale neo-otomanilor lui Erdogan par mai ușor de atins decât oricând. Iar liderii de la Ankara, nu altfel decât cei de la Moscova și Teheran, se cred in corpore deștepți foc și capabili să-i tragă în piept pe toți (prieteni, parteneri, aliați și dușmani). Ceea ce și încearcă să facă, permanent, cu mai mult sau mai puțin succes. Ce nu sunt în stare dictatorii celor trei țări e să explice persuasiv cum anume ar putea ”să amelioreze” situația unei țări ca Siria, supuse de ani războiului ”civil” și unui genocid pentru care sunt responsabili, ei înșiși.

Dar e clar că nu prezumtiva ”ameliorare” menționată îi interesează realmente, ci cum să se vadă cu sacii în căruță spre disperarea Statelor Unite, a aliaților lor, a valorilor occidentale și, desigur, a unei ordini internaționale bazate pe norme, reglementări, drepturi și legi. În acest scop, Turcia n-are probleme să șantajeze Alianța cu ratificarea aderării la NATO a Suediei și Finlandei, pe care Putin ar vrea s-o împiedice prin intermediul regimului de la Ankara și al condițiilor inacceptabile puse celor două țări scandinave de Erdogan.

Ecuația iraniană și aplaudacii americani ai ayatollahilor

La rândul lor, pe iranieni îi interesează ca Rusia să pună pe picioare o contra-coaliție viguroasă la alianța americană din Orientul Mijlociu, proaspăt relansată prin vizita președintelui Statelor Unite, Joe Biden, în Israel și la saudiți – deci la marii dușmani regionali ai Teheranului. În plus, Iranul instigă Moscova să pună capăt înțelegerii tacite cu Israelul privind Siria, unde statul evreu bombardează din când în când cu impunitate, sub ochii rușilor, depozitele de arme livrate Hezbollah de către iranieni, încercând să-i împiedice pe teroriștii șiiți controlați de Iran să prindă un cheag suficient cât să devină un risc major.

Vestul și mai ales Statele Unite nu par să reacționeze deloc adecvat la pariurile globale. America a continuat să mențină pe tapet un catastrofal acord nuclear potențial cu Iranul, iar Biden și-a bătut joc zilele trecute, în Israel, de interesele reale ale țării sale, evocând vechea mantră a ”diplomației” care, chipurile, ar fi ”cea mai bună cale de împiedicare a Iranului să-și procure arme nucleare”.

Această mantră, o ipocrită invenție a administrației Obama, ai cărei diplomați asigură acum, sub un Biden incapabil să articuleze politici proprii, conducerea de facto a Americii, a slăbit enorm poziția și prestigiul Statelor Unite, percepute în lume, din 2014-15, ca o putere în rapid declin, care nu mai știe decât să-și pedepsească prietenii și să-și răsplătească dușmanii. De pildă Iranul.

Poate nu întâmplător. Pentru că parte din stânga americană care l-a propulsat la Casa Albă pe actualul președinte e virulent antisemită. Deloc de mirare că găsește minunată politica antiamericană și antisionistă a fundamentaliștilor iranieni. Cu ayatolahii de la Teheran țin chiar congresmeni ai Partidului Democrat al lui Biden. Care, precum membrele faimosului ”squad”, au calificat în mod infam Israelul drept ”stat apartheid” și au cerut sistarea ajutoarelor americane acordate Israelului, singura democrație și principalul aliat al SUA în regiune.

Ce ar trebui să facă Vestul

Prezența lor în forul legislativ american e un semn că timpurile se schimbă. Altfel n-ar fi fost atât de greu Americii să-și înțeleagă propriile valori liberale și propriul interes, să ajute Ucraina să învingă rapid în conflictul militar actual cu Rusia și să pună la punct dușmanii SUA din Orientul Mijlociu.

Mai nou, un consilier al ayatolahului Khamenei, liderul suprem al Iranului fundamentalist islamic (o teocrație cum este sau aspiră și Rusia să devină), a declarat că Teheranul ar fi ”tehnic capabil să producă bomba atomică, dar n-a decis încă dacă s-o fabrice”.

Antidotul la coalițiile antioccidentale ar trebui să fie nu expectativa, ci un limbaj disuasiv, foarte ferm, acreditat de fapte care să descurajeze la rândul lor orice manifestări ostile. Fapte cum ar fi masive și sistematice livrări de arme Ucrainei și o intervenție plauzibilă pe lângă guvernul de la Ankara în vederea ratificării neîntârziate a aderării la NATO a Suediei și Finlandei, precum și amenințarea unei intervenții americane în țările și regiunile interesând direct Iranul și Turcia.

În acest fel, li s-ar semnaliza potențialilor făptași că orice posibil demers inamical ar antrena costuri virtual insuportabile pentru țările pe care încearcă Rusia să le înhame la propria căruță.

Majora carență a Vestului în ajunul izbucnirii războiului deplin în Ucraina a constat tocmai în postura de pitic politic și militar urându-se pe sine, asumată și proiectată în lume de superputerea americană sub Joe Biden și de aliații ei sub liderii de stânga europeni.

Or, dacă s-ar fi arătat ”măreață”, cum propunea predecesorul actualului președinte, America ar fi putut împiedica multe din nenorocirile actuale. Și, foarte probabil, aventura militară putinistă în Ucraina.