Mai poate fi ceva uimitor în legătură cu un război ale cărui suișuri și coborâșuri le înregistrezi pe blog de la 24 februarie? Cu un conflict început de fapt acum opt ani, despre a cărui pregătire ai scris, concret, timp de luni de zile, înaintea invaziei? Mai poate provoca surprize un tiran, șef de război, ale cărui crime le-ai inventariat timp de peste două decenii, de când i le tot comentezi?
El, nu. Dar în rest se mai poate. Mai concret: nu e uimitor că, deși e cu trei sute de zile mai bătrân și a asistat, potrivit Statului Major ucrainean, la întoarcerea în saci a cadavrelor celor 100.000 de ruși din trupele sale invadatoare uciși, potrivit Statului Major ucrainean, Putin își continuă aventura militară. Una, eșuată clar din a 209-a zi, când a simțit nevoia imperioasă să-și ascundă înfrângerea și să anunțe noi mobilizări ”parțiale”.
Pentru că numai puterea și delirul său mesianic îl interesează pe fostul kaghebist, însingurat, izolat, captiv al unei grave distorsiuni logice și al unei incurabile disonanțe cognitive.
Motive de mare mirare
Ceea ce, în schimb, este uluitor, e cât de lent și defectuos învață să-l citească pe Vladimir Putin varii actori importanți. E tulburător cât de tare se lasă încă surprinși de el și de aberațiile fanilor săi din toate țările politicieni, spioni, militari, ziariști, economiști, unii cu aprofundate studii academice. Dintre care nu puțini nici nu îndrăznesc, în interminabilele lor interviuri și luări de poziție, să-i pronunțe criminalului în masă numele, poate de frică să nu-i trăznească ”forța magică” a celor 5 litere alcătuind patronimicul dictatorului Putin. Iar alții îi mai conferă credit pseudocreștinismului său filetist.
În Vest, inși ca Scholz una spun, alta fac. Iar Macron insistă să se umple de ridicol cerând negocieri cu o Rusie care nu poate exporta, în acest moment, decât agresiune, imperialism, nebunie, teroare și genocid, dar n-are un lider pe ale cărui cuvânt, angajament, credibilitate și semnătură să se poată pune baza necesară încheierii unui acord.
E tare de mirare că acești politicieni de tip Macron (sau senatorii ultraprogresiști din Congresul american care i-au cerut lui Biden să pună capăt ajutorării Ucrainei) nu înțeleg după 300 de zile de război ce ar pierde Europa, democrațiile, Franța, ordinea mondială, dacă Moscova ar fi lăsată să-și păstreze fie și o mică parte din prada teritorială ucraineană? Nu tocmai. Unii înțeleg miza exact. Și tocmai de aceea se comportă aparent aiurea. Pentru că nu vor, în sinea lor, ca Ucraina să învingă. Pentru că s-ar impune o libertate pe care, în adâncul lor, o detestă.
Inadecvări militare americane
Și peste ocean, înalți ofițeri chemați să apere și America, și lumea liberă, le trădează pe ambele, întrucât s-au lăsat contaminați, ca șeful Statelor Majore Combinate, Mark Milley, de aceeași frică, lașitate și inadecvare intelectuală și morală. În timp ce ucrainenii rup zilnic câte-o vertebră din șira spinării inamicului, Milley și tovarășii lui de hamletizări își frâng în continuare mâinile în efortul lor perpetuu de a-și ascunde poltroneria și de a obține îngenuncherea Ucrainei în fața ”Marelui Frate”.
Milley e urmașul unei lungi tradiții a nebărbăției în armata americană. În pofida ei, armata Statelor Unite s-a umplut de glorie pe câmpurile de bătaie ale Europei și Asiei, în prima și a doua conflagrație mondială, în războiul coreean, în cel vietnamez, în Războiul Rece. Libertatea ar fi fost irecuperabil compromisă în Europa, fără americani și sacrificiul lor eroic pe front.
Dar nici tradiția lașilor nu moare. Fără să aibă un singur soldat propriu pe front, Milley și mai-marii săi politici repetă prin misiune și omisiune, prin vorbe și întârzierea ajutorării militare consistente și suficiente a Ucrainei, ”isprăvile” tragice ale înaintașilor lor la fel de hiperprecauți, din armata americană.
În plin conflict cu inamici redutabili, unii dintre ei au făcut în pantaloni și au ezitat ori au fugit de confruntarea cu dușmanul. Au evitat-o ori au amânat-o prudent. E cazul generalului nordist McClellan, care a contribuit substanțial, probabil, la prelungirea cu doi ani a războiului civil american, prin becisnicia lui de ofițer fricos, neputincios și excesiv de prudent. McClellan a dat grav greș, în extrem de sângeroasa bătălie de la Antietam, lângă Sharpsburg. Prea circumspectul general a hotărât să minimalizeze propriile succese, să supraestimeze forța inamicului și să nu-l urmărească, într-un moment decisiv, lăsându-l să se refacă și să continue lupta, războiul și omorul ani la rând.
Catastrofală s-a dovedit și decizia ”consolidării” trupelor sale, adoptată inept de generalul John Lucas, sub ochii superiorului său uituc, Mark Clark, care omisese să-l avertizeze, în bătălia de la Anzio și să-i ceară să atace impetuos. În această zonă din centrul cizmei italiene, debilul și spăimosul general Lucas a preferat, în ianuarie 1944, să sape tranșee în loc să continue atacul, lăsându-i pe nemții lui Hitler să-și revină din șocul reușitei debarcări americane, să reocupe munții din jur și să omoare cu nemiluita, forța expediționară americană, țintuită locului de prostia și angoasa propriului comandant, cuplată și cu forța de foc a unui contigent relativ mic și neînsemnat de soldați germani.
Așa se hazardează și Milley, și alți occidentali să irosească iresponsabil capitalul inestimabil al surprizei rezistenței și victoriilor terestre ucrainene, cât timp demnitarii americani, sfătuiți de acești ofițeri care confundă lașitatea cu prudența, ezită sau evită să potențeze câștigurile militare din primele zece luni de război, prin refuzul susținerii fără echivoc, inclusiv dincolo de frontiera de stat rusă, a efortului de război al armatei lui Zelenski. Și cât timp, inexplicabil, nu-i dau acestei curajoase și competent conduse oștiri armele și cantitățile de muniție deșteaptă necesare zdrobirii unui inamic derutat și dezechilibrat. Care are nevoie ca de aer de o pauză de refacere, de completare a efectivelor proprii cu soldați instruiți și de regrupare. Una pe care rușii o realizează tot mai clar și în Belarus.
Iată că i-o oferă pe tavă, implicit, Mark Milley și alții ca el. Cum se oferă acest nemeritat respiro și acest nejustificat răgaz armatei cotropitoare și genocidare a Rusiei lui Putin? Prin silirea Ucrainei să lupte cu o mână legată la spate. Un oficial citat recent de New York Times se bătea cu pumnii în piept că administrația SUA a interzis Ucrainei să-l bombardeze pe generalul rus Gherasimov, când șeful Statului Major al trupelor lui Putin era pe front. Liderii americani le-ar fi cerut ucrainenilor să-l cruțe pe șeful Marelui Cartier General al armatei invadatoare, aflat la finele lunii aprilie la Izium, în Ucraina ocupată, scena unor cumplite masacre comise de ruși. Oficialul afirmă că SUA ar fi spus Kievului despre posibila ucidere a generalului colonel rus: ”Hey, that’s too much”! Ucrainenii ar fi aflat din surse proprii de prezența lui Gherasimov în Ucraina ocupată. Forțele ucrainene l-au și bombardat, căci mesajul american ar fi ajuns la ei prea târziu. Atacul ucrainean l-a ratat de puțin pe Gherasimov, dar s-a soldat cu zeci de ofițeri ruși uciși. Dacă ar fi fost după sfetnicii lui Biden, acești ofițeri ar fi continuat acum să comande forțe care să omoare femei, copii și militari ucraineni.
Or, și Pentagonului și consilierilor de securitate ai lui Biden ar fi trebuit ca răstimpul celor 300 de zile scurse de la invazie să le fie de ajuns să probeze cu asupra de măsură ceea ce, dacă s-ar fi gândit bine, ar fi trebuit să le fie clar din capul locului. Și anume, că șantajul rus cu un ”conflict nuclear” și cu ”al Treilea Război Mondial” nu sunt mult mai multe decât niște biete cacealmale, agitprop, dezinformare, război psihologic, tentative primitive de intimidare și amenințări goale. Și că jumătățile de măsură nu ajută de vreme ce armata rusă trebuie silită să capituleze.
Democrația originală se prelungește cu unicate diplomatice românești
În fine, e surprinzător cât de alăturea cu drumul e bună parte din administrația Iohannis și din opinia publică românească. După 300 de zile, mulți, mesemerizați de insolența cu care cleptocrația își aprobă betonarea propriilor privilegii și pensii speciale, n-au înțeles nici miza acestui război, nici faptul că în joc e propria piele, ca și a Basarabiei, care nu se vor salva prin pomelnice și încrucișări de degete, ci prin măsuri eficiente de apărare, de înarmare și de ajutorare militară a Ucrainei.
Grămezi întregi de ”observatori” s-au entuziamat zile în șir în legătură de performanțele Argentinei lui Messi, dar nu s-au interesat nici cât negru sub unghie de strigătul de ajutor al șeful Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova, Alexandru Musteața. Care nu s-a mulțumit să indice faptul că Rusia plănuiește să invadeze Moldova, ci și ”când vrea să o facă”: „Cel mai devreme…în ianuarie-februarie și cel mai târziu… în martie-aprilie”.
Dar nu e clar cui anume îi pasă suficient, la București, spre a încerca să înțeleagă ce anume l-a animat pe șeful SSI ca să afirme ce a spus la televiziune. Cum nu e clar de ce Moldova n-are încă, după 300 de zile de război în țara vecină, vreun avion de vânătoare, măcar unul de sămânță, ori cum își ajută România țara-soră, de dincolo de Prut, să nu fie dată peste cap, ori să scape de resturile armatei a 14-a din Transnistria.
Uimitor e, totodată, de ce nu i s-a explicat Rusiei că România are interese speciale în Moldova și se va considera în stare de război cu Moscova dacă e atacată Basarabia, ceea ce ar putea antrena un conflict al Kremlinului cu NATO. pe care e cert că Rusia încearcă acum să-l evite. Dar pe care, dacă învinge Ucraina, nu-l va mai ocoli. Sau de ce România continuă să fie singura țară din Europa care a refuzat să explice cu subiect și predicat ce anume face pentru Ucraina și cum o ajută militar.
Dar nu e pentru prima dată că România e originală. Așa i-au fost, sub Ion Iliescu, și revoluția sângeroasă și ”democrația” și alte perle postcomuniste. Iar aceste ”unicate” inestimabile riscă să continue.
Hate pe Musk
În revanșă, sunt pline suburbiile socializatoare de patologia celor care detestă libertatea rău, de vreme ce au timp să se răfuiască abundent cu patronul Twitter, Elon Musk, demonizat ca pe vremuri Donald Trump, pentru că a îndrăznit să sacrifice vaca ”sfântâ” a cenzurii woke, pusă în operă de social media în epoca în care Musk nu controla încă rețeaua sa de socializare.
Contează mai puțin că Musk a luat și unele decizii abrupte, discutabile, neclare și contraproductive, care se dovedesc rele minore. Contează cu atât mai mult că a făcut lucruri extrem de bune.
Grație lui s-au demascat cu probe suprimarea pe Twitter (ca în alte rețele și ”organe” de presă) a dreptului la liberă opinie și exprimare, ca și ipocrizia ultraprogresistă. Obsedat să invoce, fals, antirasismul, antifascismul și democrația, progresismul se arată iată, mumă, pentru cenzură și extrema stângă pe care o apără, dar ciumă pentru conservatori, liberali și libertate. Care ar trebui, chipurile ”îngrădită în numele luptei contra urii și insultei”, de parcă n-ar mai exista legi, iar ura și insulta n-ar mai fi fost combătute vreodată prin tribunale.
Or, nu i se iartă antreprenorului american faptul că a făcut ce era normal să facă, suspendând conturile unor jurnaliști care i-au pus în pericol viața și viața familiei, indicând cu impunitate, în timp real, unde sunt și unde pot fi uciși el și copiii săi.
Urât pesemne din cale afară nu doar pentru postura sa de cavaler al libertății, ci și pentru bogăția și succesul lui, Musk, ridiculizat din belșug pentru prezumtive decizii greșite la Tesla, e omul care, de aproape un an, cheltuiește averi exorbitante spre a pune la dispoziție ucrainenilor bombardați de ruși esențialul serviciu al internetului prin sateliții săi, Starlink. Despre această impresionantă și ultracostisitoare investiție în libertate nu se vorbește deloc. Sau mai deloc.
Ca și cum tenebroasa prigonire retorică a pionierilor luptei pentru libertate n-ar avea dezastruoase efecte asupra reperelor morale, asupra gândirii, asupra clarității morale, asupra discernământului etic și, deci, și asupra deciziilor națiunilor lumii libere, împinse, iată, tot mai mult și mai hotărât spre un totalitarism sau altul, spre putinism, islamism, sau extremism de stânga.
La 300 de zile de la debutul invaziei, unii ar face bine să înceapă să se dezmeticească. Și, ca românul: să se deștepte! Deșteaptă-se, înainte de a fi prea târziu.