Pentru Ucraina, pentru estul Europei, pentru unitatea continentului, neînțelegerile franco-germane au devenit rețeta unei catastrofe. Căci Rusia lui Putin își freacă mâinile de bucurie.
Cancelarul și președintele Franței ar fi avut o convorbire ”foarte constructivă”, s-a afirmat la Paris. Halal. Olaf Scholz a elogiat și el pe Twitter, raportul strâns al Germaniei cu Franța, cu al cărei lider ar fi vorbit despre ”aprovizionarea energetică a Europei, despre prețuri crescânde și proiecte militare comune. S-ar fi convenit”, a mai scris el, ”o serie de proiecte concrete comune”.
În realitate, consultările guvernamentale bilaterale s-au amânat, săptămâna trecută, pe ianuarie semn de turbulențe de o gravitate precendent în raporturile franco-germane.
Scholz s-a deplasat singur la Paris și, alt semn al profunzimii crizei mutuale, franco-germane, cele două părți s-au despărțit fără să se confrunte cu jurnaliștii, după ce pe malurile Senei oficialii se stropșiseră la Berlin, care nu sa-r consulta suficient cu palatele Elysee și Matignon.
Lista supărărilor și iritărilor bilaterale e lungă și se lungește pe zi ce trece, iar cele trei ore ale discuțiilor dintre Scholz și Macron, încheiate, semnificativ, fără uzuala conferință de presă comună, au aerul de a nu fi rezolvat nimic din șirul interminabil de conflicte actuale și potențiale.
Pe francezi îi înfurie câte și mai câte. Superbia și omnisciența afișate arogant de cancelar nu sunt decât o cârpă roșie lesne de ignorat. Cu atât mai mult cu cât nici Macron nu are aerul de a fi mai puțin înțepat și altfel decât atotștiutor. Net mai greu de trecut cu vederea, la Paris, sunt lipsa elementară de comunicații și opțiunile fundamentale ale unei Germanii care tinde, de la izbucnirea războiului din Ucraina încoace,spre estul continentului.
În materie de arme noi, Germania nu sună la telefon Parisul să-i comande arsenale scumpe, ultramoderne, pe care francezii să le producă pe bani germani, peste decenii, ci le caută, rapid, la americani și israelieni. În chestiunea crizei energetice, aceeași Germanie refuză categoric soluțiile socialiste preconizate de președintele Franței, care s-a obișnuit sub Merkel să ceară ca, în numele solidarității continentale, Republica Federală să muncească și să-și asume să achite datoriile statelor falimentare din sudul Europei, în timp ce francezii, spaniolii, italienii și grecii profită.
Ceea ce nu înseamnă că Germania ar fi infailibilă. Hrănitul monstrului rus, timp de decenii, cu amplificarea dependenței energetice a Europei de Moscova a fost în primul rând, deși nu exclusiv, opera Germaniei. Tot ea e de vină pentru alte nefăcute, cum e o politică energetică extremist-ecologistă, care a dus la iresponsabila punere pe butuci a centralelor nucleare germane și la scumpirea exorbitantă, în Germania, a curentului electric, o scumpire evitabilă, care a debutat cu ani de zile înaintea războiului deplin declanșat de Rusia în Ucraina, în februarie curent.
Și tot ea comite gafe posibil ireparabile chiar în aceste zile, în care guvernul berlinez a oferit Chinei comuniste, ajunse pe mâna dictatorului pe viață genocidar, Xi Jinping, accesul la portul Hamburg și la infrastructură critică a Germaniei, cu singura precauție de a limita numărul acțiunilor firmei chineze Cosco la 24,9 procente, ceea ce se situează sub limita unei minorități de baraj.
Ce-i drept, după aproape un deceniu și jumătate de crize permanente și zece de revoluție culturală maoistă care s-a revărsat din Universitățile occidentale și a cuprins instituțiile Apusului, foamea de popularitate, de contracte rentabile, de bani, de putere și de reescaladare a treptelor succesului politic și economic e mare. E cel puțin la fel de mare ca extremismul și neîncrederea crescândă în elite și democrație, care dau tot mai mult de furcă și cremei pariziene, și protipendadei berlineze.
Alimentat de vechi și profunde neînțelegeri culturale și de litigii istorice, conflictul franco-german a gripat de mult motorul Europei, care s-a văzut reparat de bine de rău, de către responsabilii de la Paris și Berlin, din pricina provocărilor confruntându-i în urma votului britanic pentru Brexit și a victoriei lui Donald Trump la alegerile prezidențiale din 2016.
Dar prezumțiile și obsesiile ideologice ale elitelor continentale s-au dovedit deplasate și în pandemie, și când Putin a scuipat cu boltă pe liderii Franței, Germaniei și Americii, declanșând, spre paguba sa, războiul despre care spuma gândirii progresiste vesteuropene crezuse că ar fi devenit, chipurile, imposibil într-o Europă a dialogului cu orice preț, sanctuar al păcii eterne. În fața enervării tot mai ample și aparent implacabile a popoarelor lor, trufia marcând floarea gândirii politologice, sociologice și istorice germane și franceze s-a mai domolit. La fel s-a atenuat și tendința spre himere, bizarerii și soluții imaginare, manifestate la cancelariatul federal.
Întrucât pare să le devină clar și lor că zilele populismului sunt numărate, un nou realism pare să marcheze duhul unui număr crescând de politicieni vesteuropeni. Acest duh îi determină pe responsabilii nemți să caute soluții militare, energetice și economice rapide și pragmatice, nu să cioplească în continuare la visul frumos, dar ușor de spulberat, de mărire pe spinarea și pe banii altora, a Hexagonului. În răstimp, mare parte din cetățenii nemți așteaptă de asmenea soluții concrete în lupta contra inflației, a prețurilor energetice, a recesiunii și a amenințării militare rusești.
Iată de ce Franța are, pe moment, cărți proaste în relansarea relațiilor franco-germane. Cu Macron la cârmă, Hexagonul n-are aerul de a se fi trezit din letargie. Pare a crede că ajunge să exercite mari presiuni asupra Berlinului, ca lucrurile să continue pe vechiul și falimentarul făgaș, cel din pricina căruia contribuabilii europeni continuă, sub ochii lui Dacian Cioloș de la Renew Europe, să plătească inutil averi fabuloase pentru naveta la Strasbourg a Parlamentului European, a Comisiei și a Consiliului (costând doar în 2014, deci acum opt ani, potrivit Curții de Conturi Europene, nu mai puțin de 114 milioane de euro anual). Pe atunci însă euro mai avea o valoare apreciabilă. Nu vrem să știm cât costă azi cedatul anual la capriciul absurd, asupra căruia din rațiuni patriotarde, stăruie din 1997 încoace la grande nation și mai-marii ei politici.
Ori ce preț au alte fixații ideologice progresiste vesteuropene. Dacă Europa e să aibă o șansă, va trebui să se deștepte rapid. Va trebui să se relanseze energetic și economic pe baza principiilor pieții. Va fi nevoie să facă față eficient provocării securitare ruso-chineze. Va fi obligatoriu să ajute Ucraina din răsputeri și până la capăt să câștige războiul. Va fi inevitabil să se pună umărul la resuscitarea democrației și valorilor ei, care suferă între altele din pricina lipsei dialogului intern și a unor schimbări autentice la cârma puterilor continentale, de felul celei efectuate în Italia.
Or, toate acestea nu se fac cu Europa divizată și fărâmițată cum o vrea Putin, cu soluții socialiste, cu orbiri ideologice, cu un Vest dezbinat, antibritanic, antiamerican, antisemit. Franța ar fi bine să se reinventeze rapid. Și din temelii. Și Germania mai are mult de lucru. Până atunci separarea celor două inseparabile componente ale motorului european va continua. Un vero divorzio all’italiana.