Erori intelectuale românești și creștine în raport cu ideologia lui Putin

Certurile intelectuale stârnite de războiul lui Putin în sfera creștin-ortodoxă, agnostică și atee, românească, sunt un simptom semnificativ cu impact profund și bătaie lungă, nu doar o ciocnire de orgolii.

Ca de obicei în cultura dâmbovițeană, asemenea conflicte și ciocniri ale elefanților și rinocerilor gândirii tind, adesea, să fie acoperite rapid sub pilota neînțelegerii adevăratelor mize. Și sub pătura împăciuirii. De ce nu, s-ar putea întreba? Pentru că împăciuirea nu e împăcare. Și nici pace. Pentru că tăcerea nu servește păcii, realmente, ci mătură mizeria sub covor fără să lămurească nimic.

Comit erori grave intelectuali de marcă (atenție: nu impostorii sau securiștii de serviciu). I-am auzit pe unii, atei și agnostici, afirmând nonșalant, (dar nu fără pseudoargumente în aparență solide) că, de vină pentru ce face Putin e ”monoteismul”, care ar fi, chipurile, mai crud decât alte religii și care ar fi vinovat de cele mai gigantice băi de sânge din istorie. Etc etc. Am explicat repetat de ce se înșală domni care ar trebui să știe mai bine. De pildă un profesor de studii iudaice, autor al multor scrieri pe subiect: pentru că în cauză nu e credința într-un singur D-zeu. Cea de la baza civilizației iudeo-creștine, din a cărei religie și cultură nu întâmplător s-au ivit pașnicele democrații liberale.

Monoteismul și antivaxerii

Problema nu e, altfel spus, a Dumnezeului unic care n-ar fi știut chipurile să creeze o lume mai bună, cum susțineau gnosticii și cum răzbate, involuntar, din elucubrațiile intelectualilor rafinați ai postmodernității românești, când înfierează cu mânie proletar-marxistă monoteismul. În chestiune e doar părelnica ”îndumnezeire” a unor neaveniți care se cred mesia și trec la mesianism revoluționar de tipul islamismului, a putinismului și, vai, a legionarismului, dând foc lumii.

Andrei Cornea, autorul unei cărți despre falsul mesia evreu, Sabbetai Țvi, ar trebui să fie mai edificat decât s-a arătat în Dilema, scriind în iunie prost, eronat și progresist despre părelnicele neajunsuri ale monoteismului.

I-am pe auzit pe alții, nu mai puțin iluminiști, venind tot dinspre iudaism, nu mai puțin titrați ca profesori și cu un număr apreciabil de cărți semnate, care afirmă, nu departe de adevăr, că răul ar rezida în fabricarea de mituri și în bazaconii conspiraționiste, spre a deduce însă eronat, de-aici, că, a te fi opus isteriei medicale și mediatico-politice din epidemie, te-ar predispune la putinism.

”Am constatat cum antivax-erii si Partida Rusă s-au contopit in halucinații vag neutraliste si maniacal putinofile”, scria recent profesorul Vladimir Tismăneanu, un observator în genere sagace al realității politice globale și a derapajelor antidemocratice și totalitare. În aparență, adevărat. În fapt, nimic, totuși, mai fals. Nu toți putiniștii sunt antivaxxeri. Putiniști nu mai puțin zeloși sunt comuniștii, ecologiștii radicali și postmoderniștii provaccin. Partidele nu s-au contopit decât parțial.

Discordia creștină

Al treilea și poate cel mai grav de tip de eroare e intracreștin. Ca și celelalte tipuri, nu privește defel doar intelectualitatea românească. Dimpotrivă. O vizează în special, nu însă integral, pe cea creștină și de dreapta, cu efecte și asupra lumii evreiești și musulmane. S-a vădit în imundele atacuri recente asupra purtătorului de cuvânt al unei instituții religioase ca BOR.

Asupra disputei a început să se așterne o tăcere în aparență binefăcătoare, după ce unii din actorii ei au părăsit, jenați, scena. Se practică de atunci o nouă versiune de pupat, intens, Piața Endependenți: împăcare, împăcare să fie, dac-o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi.

Or, n-ar fi igienic să nu se știe ce anume a iscat dihonia și dacă nu cumva are origini și consecințe mai profunde decât speră unii dintre cei înclinați să-i stingă cât mai rapid pălălăile, sufocând orice discuție sobră pe subiect.

În fond, prea vârtos a greșit un dom’ profesor, invocând principiile creștine, când l-a demontat pe purtătorul de cuvânt al unei biserici. Apoi, prea e de interes general chestiunea ca să fie bine să fie măturată sub covor. Și pentru ca să fie ok să se treacă de afirmațiile domniei sale, fără o analiză riguroasă și la obiect a semnificațiilor lor.

E nevoie ca împricinații să fie numiți? Nu neapărat, pentru că ei se știu și nu trebuie turnat gaz pe foc, ci date șanse ultragiaților sfadei iscate nu doar să se calmeze, ci să-și ia și să-și dea seama, să-și revină, să-și pună cenușă în cap, realizând răul pe care nu-l fac doar obiectelor urii lor neostoite, ci și lor înșiși? Desigur, Dacă n-ar fi vorba de influenceri

Dar domnul profesor Dragoș Paul Aligică, un cunoscut reprezentant al intelectualității de dreapta, e notoriu ca mare sceptic în privința existenței clarității morale și nu tocmai bine edificat cu privire la valențele invaziei lui Putin în Ucraina. El, un influencer important, a lansat mustrările și zavistia.

Ceea ce, potrivit ierarhilor care au luat parte la Sinoadele Ecumenice, ar fi, după știința mea, unul din cele mai mari păcate creștine și urmarea sau expresia invidiei, a unui sentiment de nemulțumire egoistă, o formă de pizmă și de pâră dușmănoasă.

Dar nu din pricina unor astfel de sentimente îmi pare că Profesorul Aligică i-a tras o aparent inexplicabilă săpuneală purtătorului de cuvânt al propriei sale biserici ortodoxe, Vasile Bănescu. Ci din motive principiale l-a atacat la baionetă, e adevărat retoric, dar nu mult mai puțin contondent decât dacă l-ar fi lovit cu un ciocan pneumatic. Căci, ultragiat se pare de luările de poziție antiputiniste ale celui apostrofat, (care ar scinda Biserica) i-a cerut practic purtătorului de cuvânt al BOR să treacă la altă profesie.

Întrebându-se cum e posibil să-și mai exercite funcția în instituția sa, de vreme ce-și exprimă opiniile personale (contravenind celor parțial inavuabile și exprimate, deci, indirect de virulentul său critic) s-a sugerat că acuzatul ar trebui dat afară din slujbă. Ceea ce echivalează cu amuțirea opiniei celui astfel blamat și cu anihilarea lui profesională – un tip de cancel culture practicat la dreapta spectrului politic de un intelectual foarte critic al mișcării woke și al culturii anulării practicate la extrema stângă a spectrului politic american și vesteuropean.

Ce anume s-a sugerat ori insinuat, dacă nu s-a spus, în context? Că dojenitul teolog al BOR ar fi și incompetent și un pericol la adresa instituției sale, pe care ar scinda-o, împărțind-o în facțiuni.

Dar cum să fi ajuns un credincios, înțelept, decent și articulat purtător de cuvânt de Biserică să aibă îndoielnica ”onoare” de a fi plasat de alt credincios fervent în apropierea provocatorilor de schisme?

Spre cinstea și onoarea sa, teologul osândit își exprimase în repetate rânduri fireasca și binevenita sa oroare față de războiul de agresiune al Rusiei, față de terorismul regimului ei și față de crimele lui, ca și, fapt foarte important, față de justificarea lor în numele creștinismului. Omul nu și-ar fi îndeplinit datoria dacă n-ar încerca să ferească oile turmei de căderea în păcatul filetismului sau al salvaționismului pseudo-religios, totalitar.

De altfel, ”hier liegt der Hund begraben”, cum zic nemții: aici se ascunde miezul chestiunii. Ori scheletul din dulap. Pentru o covârșitoare parte din lumea civilizată și pentru religiile ei, monoteiste sau nu, agresiunea militară a lui Putin, provocată de Moscova în numele unor valori creștine (enunțate de patriarhul Kiril ca ”un război metafizic” și ”al valorilor”) e o manifestare pur și simplu horror a terorismului, expansionismului, militarismului, imperialismului și colonialismului genocidar.

Și e mai degrabă blasfemie, decât religie. Marea provocare e să se distingă între ele. Și-anume, înainte să li se vadă roadele. Și să reiasă clar că mesianismul revoluționar (în bună parte fals) la care s-a cotizat e la fel de catastrofal ca orice totalitarism în fazele lui ultraviolente.

Celălalt totalitarism mesianic-revoluționar

Dar există și ”mai-știutori”. Savanți și universitari cu îndelungi state de plată în Vest. Care au trăit pe propria lor piele altă oroare decât cea putinistă. Care pare situată departe. I-a covârșit progresimul și extremismul de stânga occidental, cu tot cortegiul lui de măsuri parțial insidios inchizitoriale, nu în ultimul rând anticreștine, anti-heterosexuale, îndreptate împotriva instituțiilor fundamentale ale civilizației iudeo-creștine, precum familia, națiunea, limba și gândirea.

Pe acești oameni îi sperie rău, pe drept, acest progresism radical, acest neomarxism cultural și acest postmodernism à outrance, prezente în zone ale elitei culturale apusene ca teme ale unei revoluții culturale maoiste.

Or, acest odios fenomen, nu mai puțin mesianic-revoluționar decât putinismul, dar mai puțin sângeros, se cere contracarat riguros și sistematic, așa cum se cerea combătut iacobinismul. Sau comunismul, încă din clasica epocă marxistă, și cu atât mai mult după revoluția bolșevică. Sau nazismul, încă înainte de a se instala la putere. Și, cu atât mai abitir, după.

Dar lupta trebuie dată pe rând. Prioritate ar trebui să aibă oprirea vărsărilor de sânge. Criza acută din Est necesită, întru aplanare, o solidarizare care dă doar aparent și doar vremelnic câștig de cauză celorlalți extremiști, din Vest.

Principala sursă de ceață din capetele luptătorilor antitotalitari

Or, rinocerizarea face ravagii. Și nu doar aceea repetând-o pe a intelectualilor gen Eliade, Cioran, Vulcănescu, Gyr și alții, care n-au înțeles în anii 30 ai veacului trecut că, legionarizându-se, nu servesc decât mamonei și unei mișcări revoluționare totalitare, nu intereselor propriei națiuni sau ale creștinismului.

De cealaltă parte a baricadei, ca și acum, mulți intelectuali de stânga au ratat înțelegerea naturii fenomenului totalitar și l-au combătut – ca să fie mai eficient – cu ceea ce, fals, au crezut a fi opusul lui.

Așa s-a făcut că Mihai Șora și tatăl meu au început să cotizeze la comunism ca să pună pe butuci fascismul, fără să-nțeleagă că nu se sare din lac în puț. Și că nu e tocmai bine să se-arunce bebelușul cu apa din copaie.

Exact aceste nenorociri le comit occidentalii care, ca Jordan Peterson și alții, iar în siajul lor și unii profesori din spațiul românesc, consideră că apără creștinătatea și civilizația iudeo-creștină atacată la rădăcina ei vitală de progresiști, apărând, fie și prin pasivitate și ”neclaritate morală”, șarlataneria falsului creștinism salvaționist, mesianic, utopic, revoluționar și totalitar al lui Putin.

Pe scurt, schisma în Bierica română și în alte biserici ortodoxe, catolice și protestante, nu e opera unor purtători de cuvânt conservatori, cu instincte intacte și concepții nepervertite despre lume și viață, ci rezultatul luptei pentru apărarea pseudocreștinismului mesianic-revoluționar și totalitar rusesc, unul deviat și pervers, promovat de putinism parțial din convingere, parțial întru divizarea taberei adverse.

La acest efort pun umărul intelectuali care se cred conservatori și de dreapta, fără să fie de fapt, în măsura în care s-au lăsat înregimentați de putinism sau de propriile erori într-o tabără revoluționară. Căci nu poate fi de dreapta, sau conservator, revoluționarul.

Cine e în ceață cu privire la aceste adevăruri fundamentale și propria identitate politică ar face bine să ia o pauză, să stea strâmb, să cugete, să priceapă și să judece, articulându-se drept în loc să smintească lumea repetat, cu ieșiri aberante, lipsite de un adecvat temei.