Un cuplu iudeo-creștin secerat înainte de a trăi. Și testul antisemitismului

Cine crede că antisemitismul nu-i ajunge din urmă pe creștini, sau pe musulmani, se înșală. Catastrofala ură pe evrei sau presupuși evrei nu rămâne niciodată singură la părinți.

Mici măcar toleranta Românie nu e la adăpost. Un reportaj Recorder, realizat prin foraje în adâncime menite a extrage din adâncuri veritabila părere a unor dudui în vârstă despre Nicușor, a scos ”aur” la iveală. Femeile nu se temeau doar de ”ghei”, sau de ”Soros”, ci și de credința actualului președinte al României. ”Ce credință are Nicușor? Vă spun eu”, s-a oferit una dintre ele: ”e evreu, l-am văzut eu, ieșind dintr-o moschee”.

Un tânăr israeliano-american din Ohio, pe nume Rami Feinstein, a luat poziție față de încercările unor antisemiți din comitatul său de a obține boicotarea Israelului de către unitatea lor administrativă, în numele ”apărării” drepturilor omului. Feinstein i-a demascat necruțător, formulând niște întrebări încuietoare la adresa ipocriziei mai-marilor locali. Ele pot servi și altora de admirabil test de antisemitism. Aceste întrebări merită și memorate, și reproduse, și extinse, și comentate, fiindcă jalonează calda spre un diagnostic al problemelor care confruntă Vestul, nu doar Israelul și minoritățile evreiești asediate de antisemiți.

Crima din capitala americană

Înainte de a le recapitula, să consemnăm că simptomul mortalei boli ne-a sărit în ochi joi dimineață. La Washington. La o aruncătură de băț de sediul FBI și al ministerului justiției. În fața Muzeului Evreiesc. Criminalul, care înainte de dublul omor dăduse ture în fața lui, a intrat, după crimă, în clădire. În fața ei, deschisese focul în tineri diplomați israelieni care tocmai ieșiseră din muzeu. Unul dintre ei, un creștin german neoprotestant. Și sionist. Lângă Yaron Lischinsky, gloanțele au secerat și o tânără evreică. Pe Sarah Milgrim. Cei doi constituiseră un cuplu. Urmau să se logodească săptămâna viitoare, în Israel și să întemeieze o familie. Înainte de-a fi reținut, teroristul care-i împușcase și se refugiase însetat de emoție în muzeu, se văzuse tratat cu apă de personalul care crezuse că e un martor.

Când a fost arestat, a strigat: ”Palestina Liberă”. Și și-a expus astfel mobilul crimei într-un mod cum nu se poate mai clar.

Cine e, deci, Elias Rodriguez, asasinul?

Un ins de 30 de ani, membru al ”Partidului pentru Socialism și Libertate” – o formațiune politică marxistă, pro-palestiniană. O grupare de extremă stânga. Lozinca pe care a scandat-o, ”Free, free Palestine!” – sugerează că a asasinat în numele unei țări care nu există, de fapt, decât în Iordania, dar care ar urma, potrivit ideologilor antisioniști și antisemiți, să ia naștere prin eliminarea locuitorilor evrei ai Israelului. Cum cere Carta Hamas. Rodriguez e un ucigaș și extremist politic educat. Are o diplomă de studii (BA) de la universitatea din Chicago. Care are de mult motive să se întrebe, ce fel de studenți ies oare de pe băncile ei. Și ce învață ei în ea.

Consternat, șeful executivului de la Ierusalim a reacționat instantaneu. Premierul israelian Netanyahu a spus că ”vehicularea acuzației de omor ritual costă vieți”. Niciodată această acuzație medievală adaptată lumii contemporane n-a fost răspândită mai stăruitor și vitriolic decât în aceste zile, în care Israelul continuă să încerce să-și recupereze oamenii răpiți și captivi, apărându-se de cel mai masiv măcel antisemit, genocidar, comis după Holocaust de teroriști islamiști, susținuți de extrema stângă occidentală. Al cărei cal de bătaie și ocupație de căpetenie constituie adunatul de probe și acuze pentru țintuit Israelul la stâlpul infamiei.  

Testul pentru demascat antisemiți

Poți critica guvernul israelian după pofta inimii, dacă are nefăcute la activ. E chiar bine și util s-o faci. Dar întreabă-te în prealabil: te supără guvernul? Sau existența statului pe care-l conduce, respectiv a poporului care l-a ales și căruia-i slujește?

Sau, ca Rami Feinstein, întreabă-te: mai vrei să boicotezi oare și alte state decât Israelul? Sau China și Iranul nu contează? De ce nu le boicotezi pe ele? De ce o democrație liberală?

Întrucât mai există mulți preopinenți care, de frica oprobriului lumii civilizate, se feresc să-și asume deschis antisemismul, întrebările lui Feinstein pot servi drept test infailibil al cantității de prejudecăți ale unui comentator al afacerilor israeliene. Ești pregătit să-l treci?

Vorbești de suferințele palestiniene, care sunt reale. Și teribile. Dar spui oare ceva și despre cel mai crunt prigonitor al palestinienilor, despre gruparea teroristă Hamas?

Vorbești de ”eliberarea Palestinei”, dar cine ar urma să fie cu adevărat ”liber în Palestina”? Femeile? Creștinii? Evreii? Musulmanii șiiți? Homosexualii? Sau numai teroriștii suniți? Știi, evident răspunsul la această chestiune. Căci dacă soarta palestinienilor ți-ar fi frânt inima, ai fi fost de mult în Gaza, să ajuți. Sau în fiefurile teroriste de pe malul apusean al Iordanului. Sau în singurul stat palestinian care există cu adevărat: Iordania.

Ca atare, pe israelieni, care au stabilit noi standarde de apărare a civililor pe timp de război, întrucât IDF îi anunță pe cei periclitați înaintea unor atacuri și îi cheamă să se evacueze din calea bombelor și bătăliilor, protejându-i astfel la un nivel până azi neegalat nici măcar de americani și britanici: oare pentru ce îi critici? Pentru ceea ce fac? Sau pentru ce sunt?

Nu-i osândești oare pentru că există, ca evrei? Și pentru că insistă să se apere în singura țară evreiască din lume, plasată între aproape 60 de state musulmane și alte 22, arabe? Nu-i osândești oare pentru prezumtive ”încălcări ale drepturilor omului” când, de fapt, îi condamni pentru că nu-ți convine ființa și religia lor și ai vrea să le iei dreptul de a se apăra, afirmând, contrafactual și în răspăr cu minima moralia, că ar fi ”intolerabil” modul lor de a lupta?

Numești ”colonialistă”, populația evreiască a Țării Sfinte, deși, după cum reiese din Biblie și Coran, Israelul este țara evreilor de peste 3000 de ani?

De ce numești Gaza o ”pușcărie” israeliană ”în aer liber”, dar te doare în cot de Egipt, care are de asemenea o graniță cu Gaza; n-a stăpânit Egiptul fâșia până în 1967? De ce nu le-a acordat palestinienilor statalitatea? De ce refuză acum orice răspundere pentru locuitorii fâșiei? De ce le refuză refugierea (de gloanțele Hamas și de bombele israeliene) în peninsula Sinai?

Ceri răspundere și măsuri de apărare ”proporționale” de la israelieni. Foarte bine. Dar de ce nu soliciți palestinienilor să-și asume urmările faptelor lor? De pildă că a susține decenii la rând o campanie teroristă împotriva populației vecine și a porni un război de exterminare împotriva ei, ca în octombrie 2023, incumbă consecințe neplăcute, precum pierderea dreptului de a te afla în țara folosită că rampă de lansare a agresiunii tale monstruoase?

Nu crezi că te faci vinovat, dacă tolerezi dușmănia eliminatorie față de evrei, cu care islamiștii nu vor defel să coexiste, ci să-i extermine până la ultimul bebeluș, ori dacă îngădui chemări la genocid în numele prezumtivelor ”drepturi” ale unora sau altora?

Acuza de omor ritual în versiune contemporană

Netanyahu are perfectă dreptate să tematizeze în contextul asasinatelor din Washington vehicularea acuzației antisemite de omor ritual. Cum e cea medievală, despre uciderea imaginară de ”copii creștini”, de către evrei chipurile ”însetați de sângele lor”. Acuza a fost mai nou actualizată. Potrivit ei, militarii israelieni ar ”ucide deliberat civili”, în speță ”copii” palestinieni, sau ar comite, pasămite ”un genocid”.

În realitate, e exact pe dos. Acuzația anti-israeliană e o proiecție antisemită. Li se reproșează unor evrei falși fapte pe care le-ar comite cu bucurie, asupra lor sau a altora, acuzatorii. Efectuează proiecția oameni care se simt culpabili și le transferă evreilor vina proprie, reală sau imaginară, pentru ceea ce li se face israelienilor, de către antisemiți, susținuți în secret de prezumtivi ”prieteni” occidentali ai Israelului și ai iudaismului. Și da, acest mecanism psihologic și cultural și vehicularea tot mai frecventă a acestui mit al urii antievreiești, cu ajutorul elitelor culturale și politice de extremă stânga, ”costă vieți”, după cum just a reliefat șeful executivului de la Ierusalim.

Niciodată acuzația medievală a omorului ritual n-a fost vehiculată în versiunea ei modernă mai intens și toxic decât în aceste zile. Și niciodată teroriștii antisemiți de la toate extremele, stângă, dreaptă și islamistă, nu s-au simțit mai îndreptățiți să verse sânge evreiesc, decât acum și în zilele de după 7 octombrie 2023, în care rectori ai universităților de elită ale SUA, (unii între timp rămași fără funcții) precum cei de la Harvard, MIT și PennU ”nu știau” și ”nu puteau declara” în Congres, dacă a chema la genocid împotriva evreilor e sau nu permis!

Căci și în prezent, guvernele de stânga de la Paris, Londra și Ottawa aleg să se alăture efortului anti-israelian al interpușilor teroriști, arabi, ai Iranului, confundându-l pe agresor cu victima și uitând motivele pentru care armata israeliană s-a văzut silită să intervină în Gaza și să încerce să recupereze zeci de ostatici aflați încă în captivitatea Hamas. Care acum un an și jumătate asasina cu etalată voie bună și euforie mare 1200 de israelieni pașnici în chibuțuri, mutila și schingiuia și viola și răpea bebeluși cu tot cu mame, cu tineri și bătrâni, cu adolescenți și supraviețuitori ai Shoa. Sinistra presiune crescândă exercitată de aceste guverne de stânga asupra statului evreu nu înseamnă, în esență, decât că țările lor, mutate cu arme și bagaje din tabăra ”prietenilor” democrației liberale israeliene, în cea antisemită, împiedică statul evreu să se apere și să-i înfrângă decisiv pe teroriștii islamiști. Ceea ce, la 80 de ani după Holocaust, lansează, din nou din Europa, semnalul, monstruos, că a omorî evrei ar fi bine, util și acceptabil. Dacă nu chiar dezirabil.

Cum s-a ajuns aici?

Trei secole de secularizare, de relativism, de raționalism militant și irațional, de anticreștinism, de revoluții antisemite, de la cea bolșevică la cea nazistă, legionară și islamistă, precum și un veac de îndoctrinare marxistă au convins mari segmente ale elitelor și populațiilor occidentale să se urască. Să-și deteste trecutul, religiile, cultura. Spălat în parte pe creier și convins să creadă în cai verzi pe pereți, Vestul își scoate la mezat democrațiile. Le înlocuiește, treptat, cu un regim de ideologi, de tehnocrați, experți și magistrați de nimeni aleși, care guvernează în numele unor valori imaginare, universale și n-are ce face cu națiunile, întrucât ar fi obligat să-și asume, în fața lor, răspunderi. Or, numai de a da socoteală n-are chef, căci știe că n-ar avea șanse de a rămâne la putere, dacă ar fi nevoit să ceară validări electorale. Așa că-i demonizează ca ”populiști” pe cei care le reclamă. Sursa autorității acestui regim e neclară, în vreme ce statele naționale care n-au sucombat ideologiei woke pot clama, ca izvor al legitimității lor, votul popular într-o democrație care nu și-a repudiat tradiția și nu și-a abandonat nici legământul cu un Dumnezeu moral. Israelul încalcă însă consemnul. Statul evreu rămâne, împreună cu parte din America, un bastion al unei lumi iudeo-creștine pe cale de a se destrăma. Un bastion care nu vrea în ruptul capului să renunțe la propria istorie, la libertate, la propriul destin, la religia și democrația sa. Încât n-a ajuns doar un spin dureros în coasta expansiunii islamiste. Ci și un junghi în șalele marxiste și-un ghimpe în talpa universalistului progresism apusean. Cum să nu fie urât din rărunchi?