Ce hram poartă noul tratat militar turco-pakistanezo-saudit? În contra cui se îndreaptă?

Slăbiciunea actuală a Vestului, a NATO și a SUA are un evident impact global. Nu doar asupra războiului ruso-ucrainean, tot mai sângeros din pricina penuriei ucrainene și occidentale de rachete interceptoare de tip Patriot, ci și asupra butoiului cu pulbere care, de la acapararea puterii de către mulahi, a fost, este și rămâne, din pricina Iranului jihadist, Orientul Apropiat.

Președintele SUA, Trump, a insistat și la 6 august că un presupus acord cu Iranul ”se va semna în curând”. L-a promis și luni, și marți, și miercuri.

Joi a spus că e implicat personal în negocieri și crede că ”suntem bine și s-ar putea întâmpla curând”, cum s-a exprimat el în fața reporterilor, la Casa Albă. Negociatorul șef iranian Mohammed Bagher Ghalibaf a reacționat bătându-și joc de permanentele luări înapoi ale amenințărilor trumpiste, veșnic urmate de anunțuri de ”negocieri”.

Care n-au loc. Ghalibaf i-a cerut deci lui Trump ”să pună capăt teatrului” jucat, în timp ce teroriștii și pirații Houthi, interpușii islamiști, yemeniți, ai regimului său, au lansat un extrem de puternic atac asupra trupelor yemenite.

Și asupra Arabiei Saudite. Căci interpușii yemeniți, șiiți, ai Iranului au atacat nu doar trupele guvernamentale yemenite, ucigând 58 de militari, ci și 11 civili saudiți. Teroriștii proxy ai Iranului au afirmat că au lansat rachete balistice asupra trupelor guvernamentale (sunite) susținute de saudiți, întrucât aceste forțe ar fi pregătit un atac asupra pozițiilor Houthi.

Agresiunea de ieri nu constituie prin urmare doar cel mai grav incident al războiului civil yemenit din 2022 încoace, ci și o palmă usturătoare pe obrazul Riadului. Și al prințului moștenitor al tronului Mohamed bin Zalman. Or, sub conducerea lui, Arabia Saudită a devenit, alături de Turcia, Egipt și Pakistan, un important aliat sunit al SUA.

Cum de-și permit teroriștii yemeniți aliați ai Teheranului să atace cu atâta neobrăzare cetățenii Riadului?

Își permit insolența pentru că și sub Trump, ca anterior sub Obama și Biden, Statele Unite au început să dea semne tot mai clare de slăbiciune endemică și fatală, iar Arabia Saudită este plină de petrodolari și de țiței, dar foarte anemică din punct de vedere militar.

Iată pentru ce Riadul a încheiat azi un pact militar musulman sunit turco-saudito-pakistanez, aparent menit, între altele, să țină piept și să îngrădească expansiunea șiită condusă de Iran. Negocieri pe acest subiect avuseseră loc și cu participare egipteană. Care însă are mari probleme cu Turcia, un bastion al Frăției Musulmane. Frăția deranja rău, până de curând, și Arabia Saudită. Întrucât însă regatul saudit nu e în stare să se apere singur, iar pe SUA nu se mai poate pune multă bază în Orientul Apropiat, MbS a recurs la cartea turco-pakistaneză.

Or, potrivit experților israelieni, nici măcar acest efort militar tripartit nu va întări decisiv Raidul, dat fiind eșecul suferit de saudiți în fața teroriștilor Houthi. Împotriva cărora turcii nu vor trimit, în ciuda acordului Mekka, nave de război dacă se confruntă cu armata lui MbS. Pentru că saudiții sunt plini de țiței, de arme și de bani, dar n-au o armată eficientă.

Așa vede lucrurile și specialistul israelian Jacob Nagel, fost șef al Consiliului Național de Securitate al statului evreu. Care crede că, încheind acordul Mecca, Arabia Saudită dă semne că e în dificultăți militare și economice și caută alternative de salvare de pericolul Iranului (țară cu care, de teamă, au încheiat înaintea actualului război, un acord). Conform lui Nagel, pactul tripartit turco-pakistanezo-saudit ar trebui luat cum grano salis, ”cu un grăunte de sare”,  căci pare o manevră diplomatică menită să semnalizeze la Washington că saudiții (și suniții) sunt dezamăgiți de americani și de penuria lor de arme și muniții, mai ales interceptoare.

Și că n-au de gând să rămână dezarmați ori fără aliați în fața axei șiite.

Conducerea de la Riad pune presiune, prin actualul pact, pe Statele Unite. Și pe Vest

Dar nu pare defel să fie doar atât. Turcia, o țară NATO, Pakistanul și Frăția Musulmană, care conduce de facto la Doha, în Qatar, precum și la Ankara, sunt state profund ostile Israelului. Iar Pakistanul e și o putere nucleară. Care până acum și-a rezervat arsenalul atomic ca să țină la respect India.

N-ar fi exclus, totuși, ca alianța să declanșeze și o nouă rundă a cursei înarmării într-o regiune, din care Vestul și țările NATO s-au retras spre paguba lor, în pofida intereselor majore, economice și de Securitate, pe care le au în zonă.

Replierea lor nu înseamnă doar semnalizarea lașității, ci și o rușinoasă spălare a putinii, care face loc forțelor islamiste și teroriste, funciar și ireductibil antioccidentale.  

Un pact tripartit. Dar în contra cui?

Concomitent, se îngroapă aparent și perspectiva unei extinderi a Acordurilor Abraham. Pentru administrația americană e vorba de un eșec politic extern de amploare. La fel, pentru diplomația israeliană, chiar dacă cele trei state semnatare au afirmat că acordul de la Mecca e ”defensiv”, că ”nu se îndreaptă împotriva nimănui” cu e doar menit să facă față unor agresiuni și să întărească disuasiunea, în speță ”descurajarea colectivă”, promovând  ”pacea, securitatea și stabilitatea în regiune”.

Dar e clar că toate trei statele sunite se tem în grade diferite de forța armată a Israelului și de ascensiunea militară șiită. Cea din urmă sperie pe bună dreptate Arabia Saudită, și alte țări arabe din Golf, atacate repetat și direct, în ultimele luni, nu doar de teroriștii și pirații Houthi, ci și de Gărzile Revoluționare Islamice, iraniene.

Or, din unghiul Turciei islamiste și a Frăției Musulmane, ascensiunea și expansiunea Iranului teocratic sunt o veste bună.

Altfel stau lucrurile cu Arabia Saudită.

Iată de ce acordul tripartit e asimetric și clădit pe un fundament fărâmicios. MbS, care a dat semne să vrea să modernizeze Arabia Saudită, ar fi făcut probabil net mai bine să se orienteze spre Emiratele Arabe Unite și spre o alianță cu Israelul, în locul celei înșelătoare cu Ankara și Islamabad.