Cum e cu globalismul? Și cum ajunge evreul antisemit?

De ce-și respinge evreul națiunea și religia? De ce ajunge să-și urască obârșia, să devină resentimentar și, în cele din urmă, infect și universal detestat ca persoană?

Antisemit ajunge pentru că a internalizat iudeofobia și ura pe evrei a neevreilor antisemiți. Pentru că a supt, de copil, cantități mari de cultură înconjurătoare, de sorginte musulmană, creștină, postcreștină, comunistă și postcomunistă, dar zero cunoștințe despre iudaism, dincolo de informațiile antisemite, colportate trans-generațional de dușmanii evreilor.

Pe care, încetul cu încetul, le-a moștenit și asumat de la părinți iresponsabili. Ei înșiși sunt, adesea, traumatizați de antisemitism și căzuți în iluzia că îmbrățișarea dușmanului, de pildă a unei doctrine universaliste, ca marxismul, îi va scăpa pe ei și pe copiii lor nu doar de experiența amară a discriminării, ci și de viitorul pogrom. Sau de viitorul Holocaust.

În plus, să te dai cu dușmanii îți deschide porți și trepte în carieră

Mai ales în America woke. Așa că-l vezi pe Bernie Sanders și pe profesorii noștri româno-americani îmbrățișând cu fervoare socialismul, marxismul, troțkismul sau un soi de umanism progresist duhnind a viitor Gulag pentru orice patriot care va continua să țină la tradițiile culturale, lingvistice și spirituale ale țării sale. Sau ale neamului său. Pentru oricine nu va sucomba uneia sau alteia din variantele de doctrine globaliste.

Între ele se găsesc cot la cot și cea a comuniștilor troțkiști, și ”Imagine”(Imagine there’s no countries/It isn’t hard to do/Nothing to kill or die for/And no religion, too”) și masa lui ”Globalize the intifada”, apelul palestinianist actualmente mai la modă decât „¡Hasta la victoria siempre!“, decât ”Proletari din toate țările uniți-vă” și Power to the people”.

Evreul antisemit (prin forța lucrurilor de stânga, dacă nu cumva a preluat tradiția lui Otto Weininger, ”evreul” preferat al lui Hitler) va relua, într-o formă sau alta, fie lozincile de mai sus, fie concepțiile grav defecte dindărătul lor. El va demoniza, ca ”naționalism infect”, orice impuls patriotic.

Va exalta cosmopolitismul, un ”universalism” fals și cu atât mai găunos cu cât numai Dumnezeu e universal. Și până și El și-a ales un popor. Va exalta fără niciun fel de rezerve și părțile rele ale unei Uniuni Europene cu aspectele ei pozitive, dar care n-a izbutit să pregătească Bătrânul Continent pentru pericolul putinist și pentru invazia islamistă.

Citeam la un preopinent că proiectul UE ar avansa ”o identitate civică supranațională”. Și nu o identitate oarecare, ci, chipurile, una care să nu nege tradițiile naționale, dar ”să împiedice resurecția barbariei”.

Păi cum a împiedicat-o dacă, din 1993, de când e, UE n-a frânat nici vărsarea de sânge ”multiculturalistă” a popoarelor iugoslave, nici pe Putin și nici luarea cu asalt a Europei de către teroriști islamiști?

Rețete ale barbariei moderne și postmoderne

Da, naționalismul, definit nu ca dragoste de propriul popor, ci ca ură împotriva altora e reprobabil și a fost și va mai fi substanța ideologică a multor dictaturi. Dar fetișizarea apartenenței naționale nu e mai puțin o perversiune și o formă de idolatrie, decât fetișizarea universalismului.

Pot fi imaginate ca universale anumite idealuri de libertate, adevăr, dreptate. Si demnitatea omului, a persoanei umane. Dar transpunerea opțiunilor marxiste a dus nu o dată la omorul în masă. Și la impunerea totalitară, cu orice preț, a sistemelor concentraționare, în numele idealului ”fraternității” și ”egalității”. ”Egalitatea” cu pricina a fost în regimurile comuniste o perpetuă ficțiune. La fel ca ”evreul” antisemitului. Azi asistăm la distorsionarea noțiunilor revoluției franceze sub forma ”egalității rezultatelor” revendicată strident și liberticid de extrema stângă woke. Care repudiază egalitatea de șanse.

Realitatea e că nu există omul ”universal”

Există omul cu tradițiile și valorile lui culturale, religioase și naționale.

Când se aruncă totul claie peste grămadă, apare bulibășeala din pricina căreia, ca să nu cumva să fie supusă vreunei forme de ”cancel culture” și n-ar fi fost delicat să i se contracareze impostura unui ins de culoare, Universitatea Cambridge i-a dat voie unui Baron Münchhausen postmodern pe nume Jason Arday, să-și bată joc de ea. De elita unei școli superioare de 800 de ani. De probitatea academică și de credibilitatea profesorilor. De credibilitatea demersului academic.

Dar fiii de comuniști și de securiști români ajunși profesori predând la mari facultăți umaniste occidentale n-ai să-i vezi și n-ai să-i auzi vreodată lamentând discreditarea mediului universitar și academic anglo-saxon (deplânsă încă din anii 80 de prietenul lui Saul Bellow de la Universitatea din Chicago, Allan Bloom, în ”The Closing of the American Mind”).

Ei sunt fericiți că, prostiți de propaganda comunistă și neomarxistă, apoi smintiți de corectitudinea politică și de agitpropul islamist, chipurile ”anticolonialist”, din siajul lui Edward Said și al Frăției Musulmane, mintea intelectualilor americani s-a închis și s-a chircit.

Așa s-a ajuns în mediul academic al anglosferei să piară bunul simț și să nu se mai observe impostura progresistă.

Antisemitismul evreiesc. Și antecedente istorice

În ce-i privește pe evrei, pare să aibă dreptate rabinul Raphael Shore. Există astăzi două feluri de evrei. Cei care recunosc obsesia (antisionistă și antisemită) și cei care o (tot) interiorizează (sau internalizează) și, sperând că antisemitismul e rațional și ei pot întreprinde ceva pentru combaterea lui, ajung să vrea să satisfacă revendicările iudeofobe cele mai urgente la adresa evreilor. Și la adresa statului evreu. De pildă, să fie arestat Netanyahu. Să se desființeze așezările evreiești. Să se pună capăt presupusei ”ocupații”. Să se oprească războiul, sionismul religios, Trump și MAGA, dreapta și naționalismul, etc, etc. Acest mod de a gândi nu e nou.

A fost văzut la lucru, în Republica de la Weimar și chiar și sub Hitler, când s-a creat Verband Nationaldeutscher Juden, o organizație de dreapta a evreilor germani ”naționaliști” care, ce să vezi, respingeau sionismul. Cam la fel de virulent ca Mamdani alți socialiști ”democratici”, musulmani, islamiști și comuniști de azi.  

În 1935, naziștii au interzis Verbandul, care-i disprețuia pe evreii religioși din estul Europei și voia să-i oblige pe cei germani să se definească exclusiv ca nemți, iudaismul fiind reclus în sinagogi.

După Shoa, am văzut un evreu ieșean, supraviețuitor al Pogromului din Iași (între 13.000 și 15.000 de morți) susținând că Antonescu ar fi fost ok, pentru că ar fi pus capăt masacrului din iunie 1941. Că tot Antonescu îl demarase cu ordinul ”curățirii terenului”, n-a mai vrut, mult timp, să înțeleagă.

Azi, evreii antisemiți îl susțin pe Mamdani și pe Abdul El-Sayed, deși știu că ambii ”antisioniști” sunt de fat virulent antisemiți. 33% din evreii din New York i-au dat votul actualului edil obsedat de ura sa pe Israel.

De unde ura lor de sine?

Din credința în progresism?

Din lipsă unei raportări pozitive la iudaism. Din frici și din erori de gândire.

Pe unii îi înșală grav, de pildă, elitele proprii. Care confundă adesea cauza urii cu vehiculul ei (limbajul antisemit).  

Ce e de făcut împotriva antisemitismului? Și ce nu?

Asimilaționismul propus de evreii care și-au părăsit națiunea și credința după emanciparea europeană, n-a funcționat. Campioana asimilaționismului evreiesc, Germania, l-a dat pe Hitler. Progresul celei mai avansate țări eropene n-a fost suficient pentru frânarea barbariei. Dimpotrivă, Reichul a devenit, în Shoa, epicentrul ei.

Antisemitismul stalinist e, de asemenea, notoriu. Comunismul n-a funcționat nici el. Așa cum nu funcționează încercările patetice ale unor intelectuali evrei de a interioriza acuzele antisemite și de a demara măsuri de reorganizare a iudaismului prin satisfacerea revendicărilor iudeofobe.

Or, acestea se schimbă,  versatil, de la epocă la epocă. ”Evreul” ba e ”ucigaș de D-zeu”, în epoca în care cuvântul Lui conta. Ba ucigaș ritual. Când a preluat conducerea Marele Inchizitor, ”evreul” imaginar al lui Torquemada a devenit rasial suspect. Apoi, când s-a impus ”știința” și ”expertul”, ”evreul” a început să fie considerat rasial ”inferior”; sub bolșevici, ”prea capitalist”; iar sub naziști – ”bolșevic, vermină, șobolan” meritând genocidul. I s-a reproșat că ”n-are țară”. Acum, e mustrat că o are. Mai nou e dojenit că e ”sionist”. Și i se impută că ar fi ”rasist”, ”colonialist” și ați ghicit, ”genocidar”. Sau, ”ucigaș de copii”. Deși israelienii au mai mare grijă să nu-i rănească decât orice altă tabără beligerantă din istorie. Iar creștinii, arabii, musulmanii se bucură în statul evreu efectiv de toate drepturilor civice și politice.

A devenit cât se poate de clar că evreului real (israelian sau nu) nu-i ajută să se adapteze celui imaginar al antisemitului. Și acuzelor lui.

N-ajunge să-și abandoneze identitatea, religia, comunitatea. N-ajunge să se ”schimbe” după cum vor iudeofobii, antisemiții și evreii care și-au interiorizat antisemitismul. Se vor găsi mereu o nouă culpă și noi învinuiri, toate după chipul și asemănarea vremilor în care acuzatorii se ridică.

Înseamnă toate acestea că n-ar fi nevoie să se critice, ori de câte ori e cazul, și statul evreu, și unii evreii, și guvernul israelian dacă a călcat strâmb? Sau orice merită dezaprobat și blamat? Sau că evreii n-ar avea și n-ar fi avut nimic de schimbat în câteva mii de ani de istorie?

Defel. Înseamnă doar că nu ajută să se interiorizeze reproșurile iraționale ale altora, oricât de ”raționale, de progresiste, de empatice, de morale și umane ori universale” ar părea. Ura e ură. Și are partea ei bună. Argintul în foc se lămurește. Ura ne ajută să ne unim când suntem grav dezbinați.