După aproape un an de război, capturarea iminentă a Soledarului și evacuarea Bahmutului (în care din 80.000 de locuitori se estimează că ar mai trăi în oraș 12.000 sau mai puțini) relevă că situația din estul Ucrainei se deteriorează perceptibil, iar rușii sunt la un pas de o victorie în încleștarea din Donețk. E suprasolictată Ucraina? Își revine Rusia? Va învinge?
Soledar închide din nord drumul spre Bahmut, localitatea strategică, situată la 14 kilometri distanță, care apără căile ce duc spre centrul trupelor ucrainene din regiune, de la Sloviansk și Kramatorsk. Era geografic, tactic și strategic important, prin urmare, ca trupele ucrainene să-și mențină controlul asupra acestor localități, așa cum e deosebit de util să cucerească în regiunea Lugansk, orașele Kreminna și Svatove.
Dar e mai mult decât atât. Într-o țară mare, cu un teritoriu imens, ca Ucraina, crucial, în context, nu sunt neapărat câțiva kilometri pătrați în plus sau în minus. Hotărâtor pentru acest război este psihologia luptătorilor.
Ce le lipsește ucrainenilor? Ce le va aduce mercenarilor?
Soledar, Bahmut, Kreminna, Svatove: iată misiuni grele, pentru care pare că Ucraina fie n-are forțele, armele și cantitatea de muniție, inclusiv, inteligentă, necesare și suficiente, fie, presupunând că le-ar avea, că nu dispune și de un comandament adecvat, apt să evalueze judicios atât importanța tactică și strategică a controlului anumitor porțiuni de teritoriu, cât și impactul psihologic al pierderii lor.
Pierderea eventuală a Soledarului (controlat, spunea ministerul britanic al apărării în majoritatea lui de ruși) nu e neapărat echivalentă cu capitularea în Donețk, dar conferă trupelor de elită ale rușilor, în frunte cu mercenarii Wagner, o nesperată gură de aer, când erau psihologic la pământ și aproape de a se sufoca, propagandistic, din cauza îndelungatei perioade de insuccese militare.
Efectul are toate datele să fie potențat masiv în rândul bloggerilor militari și al elitelor politice și culturale ale Rusiei, care începuseră să se gândească plini de pioasă speranță la iminenta debarcare a lui Putin. Acum, la primul succes militar notabil din ultimele șase luni, unii dintre ei vor începe să nădăjduiască în substituirea dictatorului cu Prigojin, în timp ce șeful mercenarilor se umflă în piept ca taurul părelnic, care, vorba fabulei, e de fapt o broască.
Analiza unui politolog american
Înaintea succesului obținut de mercenarii lui la Soledar, Barry S. Posen, un expert occidental reluat de Sky News, afirma, în ”Foreign Affairs”, că ”deciziile militare rusești adoptate pe câmpul de luptă încep în fine să aibă sens”. Ar fi fost dezirabil ca această apreciere a profesorului Posen, care predă științe politice la prestigiosul MIT, să fie speranța aiurită și lipsită de temei a unui putinist.
Dar nu pare să fie. Iar căderea iminentă a Soledarului indică faptul că nădăjduitul colaps rapid al trupelor ruse e încă departe. Sau nu va fi deloc.
”Își revin, deci, militarii ruși?” – iata întrebarea cheie, care se pune. Și dacă da, durabil?
Potrivit lui Posen, ca și a înaltului comandament american reprezentat, de altfel, de prea puțin competentul general Mark Milley, pierderile celor două părți ar fi comparabile (ori sensibil egale). Iar Rusia, în mod vădit, are un potențial uman și rezerve net mai mari de recruți decât Ucraina.
Situația…
Nu știm, de fapt, câți militari a pierdut Ucraina. Știm doar că ucrainenii cifrau la început de ianuarie pierderile (în soldați și ofițeri uciși) ale Rusiei la peste 112.000 de militari. Ceea ce ridică întrebări legate de o armată care, deși suportă zilnic pierderi foarte grele, se mai arată, după decimarea și scoaterea din luptă a unei mari părți a efectivelor ei, afectând poate trei sute de mii oameni, în stare, încă să lupte. Ba chiar se vădește, mai mult, capabilă să cucerească orașe importante, fie ele și complet distruse, în regiuni de prim ordin, strategic.
Înseamnă toate acestea că Rusia a și cucerit ambele orașe din Donețk? Ori că, dacă le va captura, Rusia va câștiga războiul înaintând în smârcuri și bălți de lacrimi pe membrele și pe cadavrele fiilor ei, pe care calcă înotând în sânge mercenarii ca să avanseze spre vest?
Nicidecum. Înseamnă că Ucraina are nevoie de mai multe arme, de mai multă muniție bună și de un comandament ceva mai sensibil la aspectele psihologice ale unui război ce nu se va câștiga doar pe front, în bătăliile de stradă și din casă în casă, ci și în telefoane și computere, pe linia-ntâi a rețelelor sociale.
Alternativa e un lung și destructiv război de uzură, al cărui deznodământ e cu atât mai incert, cu cât, la un moment dat, ambele tabere își vor fi epuizat complet rezervele și resursele, auxiliarii de pe margine, Iranul, China, Coreea de Nord, Venezuela, Cuba, Nicaragua și poate Brazilia, în cazul Rusiei, obosind, în timp ce Vestul, în cazul Ucrainei, va da semne de amplă nervozitate și surmenaj.
În Foreign Affairs, profesorul Barry Posen atrage atenția asupra calității aparent mai bune nu doar a comandamentului rusesc, clar mai rezonabil în vremea din urmă decât la început de război, de vreme ce s-a arătat capabil să organizeze excelent extrem de dificila retragere din Herson, precum și a experienței militare a noilor recruți ruși, parcă mai bine instruiți decât s-a apreciat inițial.
…și semnificația unei aparente nebunii
Viitorul, care va verifica necruțător fiabilitatea afirmațiilor vag sceptice sau pesimiste ale politologului american, nu va schimba însă, probabil, alți doi parametri: starea de spirit și moralul net mai bun al trupelor ucrainene (dacă se face abstracție de motivația ieșită din comun a mercenarilor) și calitatea superioară a armelor occidentale au toate șansele să rămână constante. În fața lor, factorul efectivelor (superioare ale Rusiei) pălește. Rusia va cheltui prin urmare eforturi și averi considerabile, spre a schimba, prin propagandă, percepția războiului, spre a torpila încrederea ucraineană, a spori pe a rușilor, precum și spre a-și procura arme noi, de ultimă generație.
Iată motivul pentru care Moscova aruncă în disperare și sacrifică în luptă un număr incredibil de mare de vieți pentru atingerea unor obiective geografic și tactic importante, dar a căror miză nu justifică defel anihilarea unor armate întregi.
Se întreba în seara zile de 9 ianuarie 2023 președintele Zelenski, pe marginea bătăliei de proporții biblice de la Soledar: ”Ce vrea Rusia oare să câștige aici (într-un oraș în care aproape niciun un zid n-a rămas în picioare?” Uimit, curajosul și competentul lider al Ucrainei preciza: ”totul e complet distrus, aproape că nu mai e viață” (la Soledar); (rușii) au pierdut mii de oameni (aici). Întregul ținut de lângă Soledar e acoperit de cadavre al ocupanților și răni pricinuite de bombardamente. Așa arată nebunia”.
Această aserțiune se bate cap în cap cu afirmația profesorului de științe politice de la MIT. Conform căruia, deciziile militare ale comandamentului rusesc ”încep să fie rezonabile”. Departe de mai fi nebunești, să aibă sens.
Cine are dreptate? Ambii.
Americanul ar putea să considere că marea miză a luptei de la Soledar nu e teritorială, ci psihologică, dar nu mai puțin importantă pentru mașinăria de război a Rusiei. Ar avea în mare măsură dreptate.
De cealaltă parte, Zelenski și comandantul armatei, Zalujnîi, știu că reziliența sufletească a poporului și a militarilor lor va continua să fie mult subestimată de ruși, armata ucraineană fiind departe de a ceda și de a capota chiar și în urma eventualei căderi, sub necruțătoarele lovituri rusești, a Stalingradului ucrainean. Ca atare, are dreptate Zelenski să considere curată nebunie ca Putin, Prigojin, Kadîrov și ai lor, să spere că acapararea pustiitului Soledar, pentru care au plătit din viețile altora un preț de sânge imens, ar marca un punct de cotitură ireversibil în acest sângeros război.