Germania își revine galopant. Agenții Gestapo și ai STASI (dar și cei ai KGB, ori foștii securiști) ar putea începe să pălească de invidie. Măsurile adoptate de ei în vederea ”încadrării informative” a populației, cum se numea acțiunea spionării cetățenilor (înainte de a fi toturați și a înfunda Gulagul sau de a fi executați) în limbajul de lemn al politrucilor comuniști, par să fi început să facă școală în democrațiile apusene, fără să stârnească oroarea iscată de polițiile politice ale statelor socialiste.
Să ne înțelegem. Temeiul tuturor libertăților în societățile democrațiilor liberale e libertatea de exprimare.
Toate celelalte drepturi și libertăți, inclusiv cele fundamentale, cum e libertatea de conștiință și religioasă sunt dependente de cea a expresiei, de libertatea cuvântului și a exprimării lui, a cărui suprimare ucide întreaga libertate și instalează tirania.
Dar poate exprima cuvântul ură și continua să fie tolerabil? Sau se poate articula omul discriminator fără să fie tras la răspundere legal?
Importanța libertății de exprimare
Într-o democrație liberală care se respectă și vrea să și dănuie, trebuie să poată, cât timp nu încalcă legi penale, cum e interdicția amenințării fizice, sau instigarea la violență. Tocmai de aceea există libertatea sacrosanctă a cuvântului. Ca să-l apere de represiune și pe omul care exprimă conținuturi ce le par unora, sau multora, ofensatoare, sau chiar doldora de ură.
E libertatea de exprimare utilă? E esențială. Pentru că fără această libertate, n-avem cum ajunge vreodată la adevăr. La care se parvine prin controverse libere și dialog. Iată de ce societățile trebuie, în interes propriu, să suporte și o doză apreciabilă de aparent abuz al acestei libertăți.
Ce e, deci, cu bădărănia, mârlănia, mitocănia și cuvintele ofensatoare? Ele sunt, incontestabil, atitudini moral reprobabile. Normele etice le osândesc. Pe drept. Dar e bădărănia incriminabilă? Dar mârlănia, mitocănia, insolența? Și dacă da, ce înseamnă exact aceste cuvinte? Și unde începe și unde se termină sancționarea lor, ca să nu însemne debutul îngropării libertății? Acest proces a debutat cu ani în urmă. Când rețelele sociale au început să cenzureze cu de la sine putere. Sau la apelul și sub amenințarea unor legi prost gândite și încă și mai rău aplicate.
Corectitudinea politică, dosarul britanic și cazul Buhnici
Nu puțină indignare a iscat, în Marea Britanie, legea scoțând din legalitate cuvintele ”amenințătoare, abuzive, insultătoare, sau comportamentul dezordonat”, care iscau ”îngrijorare sau suferință”. Sau practica poliției britanice de a înregistra abaterile de la corectitudinea politică numite ”incidente de ură neincriminabile penal”, în original ”non-crime hate incident”. Or, nimeni nu știe prea bine cum să se cuantifice ”îngrijorarea”. Sau ”suferința”. Apoi, ce exact e ”abuziv”?
Când a devenit evident că asemenea legi, practici și norme polițienești sunt nedemne de un stat democratic și incompatibile cu el, Parlamentul britanic, mama tuturor forurilor legislative liberale din lume, le-a invalidat. Dar furia represivă n-a încetat în alte state occidentale. Sau europene.
CNCD s-a autosesizat în cazul Buhnici, în ciuda faptului că vloggerul, amenințat acum cu o amendă draconică, n-a făcut decât să exprime niște respingătoare mitocănii de duzină, ori vulgarități pe care le-ar fi putut afirma și alte milioane de bărbați de oriunde din lume. Și s-au mai formulat de nenumărate ori la televiziuni. A făcut bine?
Defel. Ca influencer a greșit serios. Și trebuia pedepsit prin retragerea încrederii de către cei care se lasă influențați de un asemenea ins. Dar nu anulat. Și nu reprimat de brațul legii. În context, nu importă parcă defel că omul și-a cerut, spășit, iertare.
Nu e crezut. Că s-a căit nu contează. Un recent comentariu publicat de Adevărul.ro tema Buhnici nici măcar nu-i menționa regretele publice. Erau complet ignorate. Ca și cum n-ar fi existat.
Deloc de mirare că victimizarea lui, prin mesaje de amenințare cu moartea și predicții de viol al soției sale continuă intens. Indignarea generală pare de neînfrânat. Gloata, esențială în edificarea statului totalitar, e prima la orice posibil linșaj. Fie și doar în efigie. Fie și doar în rețelele sociale.
O parte apreciabilă a societății, și nu doar partea cea mai zeloasă a mișcării feministe, îl vrea neapărat și necondiționat ca țap ispășitor, plătind pentru amare experiențe de discriminare din trecut, pentru exorcizarea unei societăți cantonate încă puternic în tradiții patriarhale, pentru alte frustrări. Ca de obicei în atari cazuri, pocăința, regretele și cererile de iertare ale preopinentului anulat de furia inchizitorilor săi nu numai că nu contează, ci sporesc dorința vindictei. Iar ceea ce începe cu apărarea drepturilor femeilor sfârșește adesea, ca în sportul de peste ocean, cu încălcarea acestor drepturi în numele privilegiilor acordate unor minorități tot mai restrânse.
Cazul german
Dar România e abia la începutul procesului, ce-i drept galopant, al degradării libertății de exprimare. Un caz poate mai îngrijorător e Germania. E inubliabilă funcția gardianului de bloc, omul numit ”Blockwart” care, sub naziști, tăia și spânzura, în Germania lui Hitler, ca șef peste circa 50 de locuințe. El îi verifica pe locuitori, dacă sunt sau nu ”pe linie”. Tot el centraliza turnătoriile vecinilor înainte de a remite denunțurile de evrei sau de simpatizanți de evrei poliției police.
Și tot el înregistra și divulga așa-zile exprimări sau cuvântări profanatoare, afirmațiile defetiste, ascultatul de posturi străine, legăturile sexuale ilegale și compromițătoare. Și câte și mai câte.
Gestapo-ul se ocupa apoi de urmările adesea fatale ale acestor denunțuri. Nu mult mai puțin sinistre, uneori letale, erau turnătoriile la STASI, pe model securisto-enkavedist. Toate se petreceau în numele sănătății colective, a științei, a binelui poporului, a propășirii generale.
Infernala moștenire a celor două dictaturi totalitare germane apasă greu pe măsurile adoptate recent de autoritățile germane. La Berlin, guvernul federal a inaugurat oficii de denunțare a unor delicte de discriminare de tipul celor care erau înregistrate și de poliția britanică.
La fel s-a întâmplat, mai nou, în cel mai populat land german, Nordrhein Westfalen. Unde Josefine Paul, o ecologistă instalată la butoanele ministerului integrării, a creat patru noii oficii de pâră, în beneficiul celor care se consideră discriminați pe motive rasiale sau de orientare sexuală.
Or, delictul discriminării e pedepsit de codul penal. La ce mai e nevoie de oficii de acest fel, adăugate celor care combat antisemitismul? Luni, Josefine Paul s-a apărat de acuza de bun simț că promovează delațiunea, afirmând că aceste oficii n-ar înregistra date personale. Tot ce se poate. Acum nu le-or fi înregistrând. Dar mâine? Dar poimâine? Cine le garantează eterna bună purtare, într-o societate în care se încurajează denunțul, pâra, turnătoria și delațiunea?
Odată create, aceste organisme potențial birocratice și bugetivore ar putea oricând introduce și această înregistrare și întocmi, ca în China comunistă, liste negre în materie de social-scoring, de persoane social neconforme, cărora li ”se cuvine” pedeapsa sustragerii de credit social.
Urmările posibile, probabile, ale ratingului negativ aplicat celor găsiți că ar fi încălcat normele ”democrației” totalitare? China comunistă e o carte deschisă. Citim în ea: discriminare, inclusiv fiscală, marginalizarea profesională, civică, socială și politică, restricții, represiuni, închisoarea.
Poate și execuția. China comunistă, scria un observator german, ”a reinventat dictatura”. Pare că Europa și America (în speță minusculele elite de stânga, puternic ideologizate, ale celor două continente) n-ar vrea să rămână mult în urmă. Avem motive să fim îngroziți.