Pericolul alianței totalitare răsăritene e din ce în ce mai acut

Departamentul de Stat al SUA se arată cum nu se poate mai ”îngrijorat”. Ambasadorul Rusiei la Seoul e convocat la ministerul sud-coreean de externe, în semn de protest (și de alertă) față de tratatul de asistență militară mutuală, semnat de dictatorii de la Moscova și Fenian.

La Washington, amenințările lui Putin cu înarmarea eventual nucleară și balistică a Fenianului sunt calificate drept ”incredibil de îngrijorătoare”, după cum a ținut să se exprime purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Miller, referindu-se la eventualitatea șocantă, evocată de dictatorul rus, de a livra ”arme” Coreei de Nord.

O atare măsură ar ”destabiliza peninsula coreeană” și ar putea contraveni rezoluțiilor Consiliului de Securitate ONU, votate de Moscova, a precizat Miller, în context.

Ce vrea Putin? Dar China lui Xi?

Ca și cum Rusiei i-ar fi păsat vreodată de rezoluțiile ONU. Votate sau nu. Ca și cum nu s-ar înțelege, la Washington, că Moscova pedepsește și intimidează Vestul, încercând să determine America și pe aliații ei să înceteze să mai ajute Ucraina. Și să exercite presiuni tot mai mari, în schimb, asupra Israelului.

În răstimp, la Casa Albă, strategul John Kirby se mira că relațiile strategice ruso-nord-coreene nu alertează și China. Care tace, de parcă regimul comunist n-ar fi la curent și n-ar avea nicio treabă.

Beijngul lasă Kievul să se facă de râs prin tentativele diplomatice futile ale ministrului de externe, Kuleba, care nu vrea în ruptul capului să renunțe la a dori să convingă China să-l determine pe Putin s-o lase mai moale cu agresiunea lui în Ucraina.

Or, Chinei nici prin cap nu-i trece. Beijingul vede că, deși agresiunea lui Putin a întâmpinat inițial probleme, ar putea avea succes, dată fiind o combinație mortală de factori: zecile de mii de containere cu obuze nord-coreene date Rusiei, care pisează de foarte multe luni pozițiile apărătorilor ucraineni, s-au cununat cu neprecupețitul ajutor chinez, iranian, brazilian, sudafrican acordat Moscovei, precum și cu tâmpeniile tactice și strategice ale Statelor Unite.

Care, cu ”ajutorul” Gemaniei lui Scholz, au făcut totul ca să amâne livrări de arme cheie, să le rețină, să dea mai puțin și mai lent Ucrainei decât știa că e nevoie, ca să frâneze o posibilă victorie ucraineană, ca nu cumva să ajute Kievul să înfrângă efectiv mașinăria de război a Rusiei, ca nu cumva să fie debarcat dictatorul ”preferat” al administrației Biden, Vladimir Putin.

Estimp, Putin dădea cu tifla SUA și se îmbrățișa călduros și drăgăstos cu cel mai sângeros, agresiv și represiv emul al idolului său, Stalin, dintre dictatorii răsăriteni. Stalinistul de la Fenian, dușmanul direct, împreună cu dictatorul chinez, al aliaților din Extremul Orient ai tot mai disprețuitei Americi, n-are cum să nu fie iubit fierbinte. Cu livrările sale de muniție, Kim Iong Un l-a extras pe Putin din uriașul bucluc militar în care se vârâse, în Ucraina, criminalul în masă de la Kremlin. Concluzia chineză? O invazie a Taiwanului ar putea avea succes.

Riscuri exponențial crescute și în estul Europei și Orientul Apropiat

Pe cai mari sunt, mai nou, și interpușii aliaților iranieni din Liban și Yemen ai Rusiei și Chinei. Hezbollah și Houthi au sărit în apărarea jihadiștilor din Gaza. Atacă și amenință, amenință și atacă.

Hezbollah se stropșește belicos la Cipru, stat al Uniunii Europene pe jumătate ocupat ilegal, de multe decenii, de turci, cu sprijinul, niciodată tematizat, al regimului islamist de la Ankara. Totodată, aceeași grupare teroristă, șiită, libaneză, folosită de Iran pentru expansiunea islamistă în regiune și terorizarea ei, amenință Israelul cu invadarea Galileei.

În reacție, Uniunea Europeană tace parcă mai ceva decât Beijingul. Tace îndelung, deși șeful diplomației UE n-a pierdut de 9 luni niciun prilej să iasă, limbut, cu lecții pe cât de severe pe atât de imbecile oferite statului evreu, cum să facă să respecte mai scrupulos ”drepturile” teroriștilor. Apoi trimite la înaintare un biet purtător de cuvânt, care pune în vedere grupării teroriste șiite, de obediență iraniană, ce sugrumă în prezent Țara Cedrilor, că insula cipriotă e stat UE, iar un atac asupra unui stat UE ar fi ”un atac asupra întregii UE”. Ei bravos.

Ce bine, ce extraordinar de bine că ne-am lămurit. Am aflat în fine că și Ciprul aparține de cineva și că nu e ”gigea” să ameninți un stat UE. Ne-am liniștit. UE e tare. Cea mai tare din parcare.

Și nu e singura informație despre Vest pe care am aflat-o în raport cu interpușii Iranului, aliații lui Putin, aliații Chinei și ai Coreei de Nord.

Reacția SUA. Și impactul fricilor și idionsincraziilor lui Biden

Am mai aflat că, în discuția lui cu experții premierului israelian, Netanyahu, Ron Dermer și Țahi Hanegbi, șeful diplomației americane, Blinken, a reliefat că SUA ”se tem” de escaladarea conflictului dintre Israel și Hezbollah și de posibilitatea ca scutul anti-rachetă israelian să fie ”covârșit”de arsenalul de rachete al teroriștilor șiiți, interpuși ai Iranului.

Ca și cum SUA n-ar avea forță sau material militar destul să împiedice o astfel de ”covârșire”, pentru cazul în care statul evreu n-ar fi capabil să se apere singur. Și ca și cum ar fi bine să se manifeste, public, astfel de ”temeri”.

Toate acestea, în condițiile în care relațiile bilaterale, americano-israeliene, sunt umbrite de conflictul iscat de reținerea de arme ale SUA, destinate Israelului, reținere imorală și ilegală, operată din nebuloase și inavuabile motive politice și parțial negată, mincinos, de Washington, dar înfierată pe drept cuvânt de premierul israelian.

În timp ce Iranul islamist dă cu tifla AIEA și își triplează capacitatea de îmbogățire a uraniului, pe drumul fabricării bombei atomice, președintele Biden și camarila  își probează iresponsabilitatea, amplificând un conflict cu liderul aliatului democratic al SUA, pe care tot administrația l-a provocat, prin reținerea de arme în plin război de apărare al statului israelian. Amenințat cu genocidul de Iran. Care a înconjurat Israelul cu oștiri teroriste de interpuși. Care și-au sporit notabil amenințările. Așa cum le-a intensificat și tiranul de la Moscova, aliatul Iranului.

Cu toate acestea, conducerea SUA nu cu statul agresor, totalitar și cu aliații lui, ci cu țara aliată, atacată de islamiști, are litigii și probleme. Țara aliată fiind o democrație liberală.

Nimic, dar absolut nimic nu demonstrează mai clar alunecarea parcă irepresibilă în împăciuitorism dement și perdant, dacă nu și în anti-democrație, extremism de stânga și pro-terorism a elitei progresiste americane, care-l acuză de presupusă ”anti-democrație”, ”extremism” și ”fascism” pe candidatul republican la președinție, Trump.

Cât despre agresori, în reacție la intensificarea și multiplicarea fără precedent a amenințărilor lor, America nu găsește de cuviință decât să-și exprime, de parcă ar fi Klaus Iohannis, ”atenția și îngrijorarea”. Sau: ”alerta și îngrijorarea”. Sau ”teama și îngrijorarea”. Etc, etc.

Ce fac toate acestea alarme și spaime exprimate public cu ”disuasiunea”, obligatorie pentru descurajarea unui proxim război? O fac zob. Pentru că, în văzul dictatorilor, de nimic nu afișează administrația Biden că se teme mai mult, decât de un război înainte de alegerile prezidențiale. În care actualul președinte se confruntă cu fostul șef al statului, în timpul mandatului căruia n-a izbucnit în lume niciun război. Iar America era nu doar detestată, ci și temută și respectată global.

Anxietatea iscată de eventualitatea unui război în răstimpul despărțindu-ne de alegerile prezidențiale americane din noiembrie pare să fi devenit la Casa Albă, la Pentagon și la Departamentul de Stat o spaimă viscerală și obsesivă, cu tulburările cognitive, morale și intelectuale de rigoare. Iar înțeleapta expresia ”de ce ți-e frică, nu scapi!” avertizează în legătură cu deznodământul inevitabil al unor emoții negative scăpate de sub control, pentru că nu suntem în stare să ne asumăm situația creată și să acționăm rațional și axiologic adecvat.

Frica afișată nu e doar un pernicios semnal defetist intern. E și unul, încă și mai problematic, extern. Nu în ultimul rând, paralizia și înfricoșarea irațională a liderului lumii libere îi stimulează mai puternic decât oricând pe cei trei dictatori, rus, chinez și iranian, liderii care adoptă fără consultări cu subalternii lor deciziile alianței totalitare răsăritene, să subaprecieze net capacitatea și voința de apărare a victimelor lor potențiale.

Ceea ce i-ar putea determina, eventual, să provoace noi agresiuni de amploare. Și să le declanșeze cât timp mai e Biden la Casa Albă, frica, debilitatea și anemia fiind la cârma SUA.

Astfel, pericolul reprezentat de alianța dictatorilor oriunde înhăitarea lor sinistră n-a iscat încă agresiuni sângeroase, s-a generalizat și a devenit cât se poate de acut. Ne găsim, prin urmare, mai departe de pace decât oricând. Dar cine se pregătește, oare, cum trebuie, de război?