Cine pierde? Gestapo-ul? Cum se vede Iranul islamist din perspectiva Americii

În timp ce Trump dă semne să nu vrea să se lase șantajat și insistă să țină închisă Strâmtoarea Ormuz pentu navele care face comerț cu Iranul până la un acord comprehensiv cu mullahii, komentariatul își dă ”doctoratul”. Și cu presupusul.

În fapt, unii care știu ce lovituri zdrobitoare au încasat ayatolahii într-o lună de război, se miră că Iranul islamist joacă alba neagra cu Strâmtoarea Ormuz și cele aproape 500 de kile de uraniu îmbogățit la nivel militar, din care se pot confecționa 11 sau 12 bombe atomice.

Dar oare cu cine joacă islamiștii alba neagra?

Cu SUA, se bucură detractorii administrației Trump și ai premierul israelian Netanyahu, pe care și mulți occidentali, interesați vital ca Iranul să se cumințească, ar prefera, din pură ură progresistă, să-i vadă înfrânți.

Așa că acești indivizi atinși de virusul mental al empatiei sinucigașe față de inamic, soră bună cu ura de sine, țin pe față sau pe ascuns, ca un ex-amic, prof universitar în SUA, cu regimul totalitar cel mai barbar de care a avut parte planeta de la guvernul Führerului încoace.

Căci extrema stângă americană a luat-o cu antisemitismul după extrema dreaptă, repetând mituri neonaziste.Fosta vicepreședintă, Kamala Harris, a pretins că Israelul, în speță ”Bibi Netanyahu”, cum i se spune premierului liber ales al democrației liberale isreliene, ar fi ”atras SUA în războiul împotriva Iranului în contra voinței poporului american.” 

Iranul din perspectiva Kamalei. Și ce animă extrema stângă de peste ocean

În ciuda succeselor repurtate de americani în confruntarea cu mullahii, Harris a mai afirmat că Trump ar fi întreprins o ”slabă tentativă de a deturna atenția de la dosarele Epstein”, altă acuză anti-evreiască favorită a antisemiților actuali. Potrivit eșuatei și frustratei ex-candidate la președinția SUA, bătute rău de poporul american în scrutinul prezidențial din noiembrie 2024, adminstrația Trump (nu cea precedentă coruptă până în măduvă, din care a făcut parte și ea) ar fi”cea mai coruptă, nesimțită și incompetentă din istorie”. Acuzele ei sunt reîncălzirea supei antisemite gătite luna trecută de teoreticianul conspirației Joe Kent, care a prevenit la Washington, prin propria demisie, demiterea sa dintr-o funcție antiteroristă înaltă.

Pe Kamala, a cărei mărginire logică, obtuzitate retorică și opacitate intelectuală au devenit legendare, pare s-o fi încurajat un recent comentariu în radical progresistul  New York Times, semnat de figura de proră a comentatorilor extremei stângi, Thomas Friedman. Care se prevalează de calitatea lui de ”evreu” ca să semneze cele mai vitriolice texte anti-israeliene, fără să fie acuzat de antisemitism. După cum subliniază Julian Epstein în NYP, ”Friedman a părut să spună cu voce tare ceea ce alți (editorialiști și politicieni) de stânga (democrați) preferă să treacă sub tăcere”. Și anume că, deși nu le place regimul iranian, nu vor în ruptul capului ”să li se aroge lui Trump și Netanyahu meritul pentru un succes istoric în favoarea păcii globale”. Altfel spus, tovarășii ”democrați” ai partidului lui Biden și Kamala, AOC și Ilhan Omar, Mamdani și Bernie Sanders au neapărată nevoie de eșecul lui Trump în Iran. Fiindcă, ”dacă are succes, democrații se văd dați în vileag cu neseriozitatea concepției lor despre lume și lipsa unui plan coerent și realist de securitate națională”.

Editorialistul de la New York Post (un strateg democrat) are, desigur, dreptate. În cauză e, potrivit lui, mai mult decât așa-numitul ”Trump Derangement Syndrome”, numit de acest blog ”religia anti-Trump și anti-Netanyahu” care pretinde că totul ar fi bine dacă ar dispărea cei doi ”demoni”. Și Julian Epstein are dreptate, de asemenea, să ia sub lupă starea în care a ajuns Partidul Democrat după ce și-a pierdut ca bază clasa muncitoare și s-a văzut nevoit să se deschidă segmentelor celor mai fanatice ale extremismului nord-american.

Ca atare, după ce s-a manifestat din epoca Obama ca bastion al împăciuitorismului și slăbiciunii în fața terorismului arab, persan și musulman, mizând pe o diplomație care a eșuat lamentabil, partidul a ajuns chiar și mai jalnic. Căci dacă, în trecut, a dat greș pentru că appeasmentul e interpretat invariabil drept anemie, iar diplomații americani nu și-au înțeles dușmanii, întrucât au presupus, inept și contrafactual, în pofida unor repetate indicii și avertismente, că inamicii lor ar fi la fel de ”raționali” ca ei și s-ar lăsa corupți și cumpărați cu hatâruri și mici avantaje, mai nou a prins rădăcini o altă boală. Cea a urii de sine.

Oikofobia, antiamericanismul, anticapitalismul și antisemitismul îi determină pe mai-marii stângii occidentale să se dea cu vrăjmașul, trădând interesele patriei, pentru ca extremiștii islamiști cu care s-a aliat stânga – și nu doar extrema stângă – să învingă. Așa au ajuns mai-marii democrați în barca antisemitismului care a determinat-o, sub Biden, pe Kamala Harris să-l respingă pe foarte popularul guvernator evreu al Pennsylvaniei, Josh Shapiro, ca potențial coechipier și vicepreședinte, preferându-l în campania electorală pe imbecilul clown Tim Walz. Alături de care a reușit să piardă și președinția americană, și votul popular.

Există peste ocean și minți lucide?

Bineînțeles. Una dintre ele îi aparține senatorului republican Lindsey Graham. Care a evaluat pozițiile contradictorii adoptate rând pe rând în chestiunea Strâmtorii Ormuz de relativ concesivii dregători politici, de felul ministrului de externe Araghchi, iar apoi de adevărații conducători ai Iranului, mai pătimașii din Gărzile Revoluționare Islamice. Aceștia din urmă nu sunt, potrivit lui Graham, ca Securitatea sub Ceaușescu, ci echivalentul organizațiilor naziste SS și Gestapo.

Încât senatorul american și-a exprimat ”toată încrederea din lume că președintele Trump nu va lăsa această provocare neschimbată și va continua să insiste pentru o rezoluție rapidă prin diplomație sau prin alte mijloace, asigurându-se că: nu Iranul, ci Statele Unite și lumea vor controla Strâmtoarea Ormuz; că restantele 450 de kg de uraniu puternic îmbogățit…sunt complet retrase din Iran; că programul iranian de rachete și drone va fi limitat, sprijinul lor pentru organizațiile teroriste se va încheia și nu va exista niciodată o cale în viitor pentru ca Iranul să dezvolte o armă nucleară, permițându-i-se să îmbogățească uraniul...; (căci) modul în care se va termina acest conflict va determina stabilitatea regiunii și a lumii pentru deceniile următoare. Datorită conducerii puternice a președintelui Trump prin impunerea blocadei și a armatei noastre strălucite, în timp, avem toate atuurile necesare să învingem”.

Speranțele exprimate astfel de senator par firești și ar fi natural să fie împărtășite de orice occidental cu scaun la cap.

Ce fel de stat a ajuns, sub mullahi, cândva mândrul Iran?

Problema tuturor e că Iranul nu mai există, ca stat unitar și republică islamică. Iranul islamist, descentralizat în scopul protejării gestapoviștilor și SS-iștilor din IRGC, nu mai poate lua decizii executive la centru, respectate de întreaga țară. Iar fanaticii se dedau în continuare delirului, potrivit căruia supraviețuirea lor de până acum ar constitui marea ”Victorie”.

Supraestimarea propriei poziții, după ani de împăciuitorism și încercări de aplanare de conflicte semnalizând slăbiciunea Vestului, e tipică mentalității totalitare și teroriste.

În plus, comandanții IRGC, niște mici satrapi locali, pot rezista mult timp îngropați în vizuinile lor, ca soldații niponi ascunși timp de decenii, după sfârșitul Războiului Mondial, în tranșeele pe care și le săpaseră tot ei, pe insulițele lor izolate din Pacific.  

Deși mullahii încă n-au capitulat și va mai fi nevoie sigur de eforturi militare, Trump și Netanyahu au cam învins. Rămâne doar ca buna vestire să ajungă și la urechile ayatollahilor.