Sau despre urmările traumei masacrului de la 7/10/23 (partea I)
Aud în România discuții ”feministe” despre conflictul israeliano-palestinian care abordează câte în lună și în stele, și bat câmpii prolix despre ”islamofobie”, dar omit date și subiecte cheie, de o actualitate ardentă.
Ce date? Ce teme?
De pildă subiectul protestatarelor executate ori ucise cu un glonț în cap de regimul islamist iranian, stăpânul interpușilor săi jihadiști din Gaza, al cărui fondator, ayatolahul Khomeiny, ordonase violarea fecioarelor deținute, înainte de execuție, ca nu cumva să intre în paradis; sau cel al fetelor creștine răpite, violate și islamizate forțat în Nigeria, sau masacrate în biserici; ori tema transformării în armă a violurilor sistematice comise nu doar de Hamas, ci și de Jihadul Islamic Palestinian și de locuitori de rând din Gaza în chibuțurile israeliene, la 7 octombrie 2023.
Nu în ultimul rând, lipsesc din perorațiile în aparență de bun simț ale feministei Fatma Yilmaz, (care nu pare defel extremistă) referințe la ieșiri, declarații și evenimente implicând femei și feminism, precum cea de la o dezbatere recentă a Universității Oxford, bastion, de secole, al cuvântului liber. Unde, unui critic al Islamului, o musulmană de extremă stânga, islamistă, pe nume Aisha Khan Aziz, șefa comitetului studențesc pentru gestionarea invitațiilor importante la dezbateri, i-a pus în vedere că trăiește numai pentru că îl apără generozitatea președintei musulmane, palestiniene.
Căci doar ea și comitetul ei politic executiv, în majoritatea lui musulman, (nota bene: nu tradițiile țării lui, nu legile și poliția engleză) împiedică gloata islamistă așteptând la ieșirea din clădire să-l ”termine”. Citește: să-l ucidă pe vorbitorul de dreapta, rupându-l în bucăți.
Tema discuțiilor era raportul Vestului cu Islamul.
Teza, sugerată și de Fatma Yilmaz (1) în interviul ei pentru ”Libertatea”, în prezumtivă ”replică” la un text al Adinei Marincea despre creșterea antisemitismului în România, este că Apusul n-ar avea niciun motiv să nutrească vreo suspiciune cu privire la islam.
Extremista de la Oxford și-a ilustrat și ”probat” strălucit această teză amenințându-l cu moartea de mâna gloatei pe invitatul ei. Amenințările ei au suscitat, la Oxford, aplauze furtunoase, la scenă deschisă.
Ne putem lesne imagina ce s-ar fi întâmplat dacă, la Universitatea Oxford, un creștin sau un evreu i-ar fi pus activistei musulmane în vedere același lucru.
În interviul acordat de ea ”Libertății”, Fatma Yilmaz pare a nu ști câtuși de puțin că, în ample zone din vestul Europei anticreștinii și antisemiții sunt liberi, de iure sau de facto, să profereze câte insulte, jigniri, amenințări și blasfemii vor la adresa creștinilor și evreilor, sau femeilor, sau homosexualilor, ateilor și agnosticilor. Mai ales dacă-i califică pe evrei drept ”sioniști”. Iar criticii islamului (nu neapărat islamofobi) trăiesc in corpore ascunși și sub protecția polițiilor.
Frica deloc islamofobă, deci irațională, ci motivată de realități, de asasinate teroriste, islamiste, s-a materializat în sala Univeristății din Oxford, când un vorbitor de dreapta a promis exhibarea unei imagini (sau caricaturi) a lui Mahomed. În sfânta sfintelor de odinioară a libertății de opinie din Vest s-a produs șoc, comoție, debandadă, cod roșu de alarmă.
În panica lor, organizatorii au încercat să-l împiedice pe invitat să scoată din plic anunțata imagine. Omul s-a opus și a extras din plicul înmagazinând spaima de moarte a celor prezenți o caricatură….a fostului deputat conservator Rees Mogg.
Ușurare generală…
Probe de non sequitur în serie
În ciuda dreptului de cetate atribuit brutalelor și barbarelor amenințări cu moartea islamiste, de mâna gloatei, a pogromului, și în pofida aplauzelor pentru amenințări și intimidări extremiste cu violența chiar în inima istorică a libertății de exprimare și de opinie, cercetătoarea în islamofobie are cu totul alte griji în ”Libertatea”. În replica ei, zisă la Presshub și Libertatea a fi ”în oglindă” la o analiză a Adinei Marincea, de la Institutul Elie Wiesel, cu privire la recrudescența antisemitismului de extremă dreapta românesc, ni se spun chestiuni care țin de problema conflictului israeliano-palestinian, de terorism islamist și islamofobie.
Or, articolul Adinei Marincea (1) nu se ocupă decât de ura pe evrei a dreptei radicale, iar nu de Israel și de antisionismul (antisemit) de extremă stânga care demonizează și delegitimează statul evreu, aplicându-i o grilă unică de evaluare, chipurile în scopul ”apărării drepturilor palestiniene”.
De unde până unde, prin urmare, ”în oglindă”, dixit Libertatea și Presshub?
Ce are pendula cu prefectura? Și de ce e necesar să ni se explice oare ce e ”critică legitimă” la adresa unei organizații teroriste și ce nu? Să fie bine oare să se sugereze că se discută pe de o parte legionarismul și ura pe evrei de tip fascist și nazist, iar pe de altă parte, pasămite ”în oglindă”, democrația liberală israeliană, ca și cum ar fi subiecte comparabile și echivalente, de abordat corelat?
Și de ce aplică și doamna Yilmaz Israelului o grilă specială de evaluare? Una amintind de ONU, unde se condamnă de ani și decenii obsesiv statul evreu și-anume, deși e vorba de o democrație liberală, cu o asiduitate de care sunt scutite sistematic toate celelalte state ale lumii, inclusiv dictaturile totalitare teroriste și genocidare cu adevărat, precum Rusia, Iranul, China, Coreea de Nord?
Fatma Yilmaz ne vorbește de ”islamofobie” ca ”suspiciune colectivă împotriva oamenilor aparținând sau percepuți ca aparținând acelei religii”. Adică islamului.
Da, islamofobia există și e condamnabilă. Indiscutabil
Dar n-am văzut ca o atare suspiciune (într-adevăr reprobabilă) să fie exprimată de vreun lider american sau european la putere, ori să joace un rol relevant în controversele actuale, pe plan global, deși e obsesiv invocată de ideologi de extremă stânga și de islamiști.
Ca pretext menit să închidă gura criticilor islamismului și ai islamului. Cea din urmă e religia din care au apărut fundamentalismul, extremismul și terorismul musulman. Care n-au căzut de pe lună ci sunt gândite și efectuate de musulmani. În numele profetului și-al lui Allah.
De ce să se închidă guri?
Potrivit stângii și extremei stângi americane și europene, e nevoie de cenzură pentru ca nu cumva criticii islamului sau islamismului ”să instige la islamofobie”. Și să-i ”divizeze” pe occidentali, alimentând extremismul.
Or, extremismul și ura nu se manifestă câtuși de puțin la fel împoriva evreilor și musulmanilor, după cum face repetat aluzie doctoranda de la SNSPA.
Din textul ei nu se desprinde defel că sângele evreiesc vărsat de extremiști curge în prezent în valuri, între altele în Europa, America și Australia. Mai ales de la mega-atentatele de la 7.10.23 încoace. În speță, că acest sânge curge ca niciodată de la Holocaust încoace. În vreme ce atentate anti-musulmane clar islamofobe n-au mai avut loc în Europa în ultimele decenii aproape deloc. Sunt patru, mari și late, cele posibil islamofobe.
Iar în lumea occidentală, trebuie să ne întoarcem la anii 2017 și 2019, ca să descoperim două, foarte sângeroase, efectuate unul în Canada și celălalt în Noua Zeelandă.
Părerea Fatmei Yilmaz e că ”islamofobia…se manifestă atunci când milioane de musulmani sunt transformați într-un corp moral colectiv obligat să răspundă pentru crimele Hamas”.
Nu se știe exact cine operează această presupusă ”transformare”. Eu n-am obervat-o în viața reală. Curioasă e și exemplificarea urii pe musulmani, oferită de doamna Yilmaz: ”Întrebarea „condamnați Hamas?” este legitimă atunci când este adresată unor lideri politici sau religioși care au responsabilitatea de a se pronunța. Devine problematică atunci când este transformată într-un examen de moralitate rezervat aproape exclusiv musulmanilor obișnuiți.”
Căci li s-ar cere bieților oameni să ”răspundă pentru faptele altora”.
Nu, serios? Nu înțelegeți? Nici eu. Nici mintea care, logic, se întreabă de ce n-ar fi legitimă întrebarea despre condamnarea Hamas adresată oricui, musulmanilor, nemusulmanilor, obișnuiților și neobișnuiților.
Ce-o fi problematic în a cere condamnarea unei organizații teroriste?
De ce, dacă Hamas n-are nici în clin nici în mânecă cu islamul, cum ni se sugerează când se combate islamofobia, dându-se toată vina relelor teroriste pe ”islamism”, n-ar fi în regulă o întrebare privind osândirea acestui terorism islamist? Căci nu li s-ar solicita defel bieților oameni ”să răspundă pentru faptele altora”, ci doar pentru propriile lor opinii. Ale lor. Nu ale altora. Deci nu ale unui ”colectiv”, cum fals pretinde doamna Yilmaz. Ci pentru părerea lor individuală.
În mod semnificativ pentru o expertă în islamofobie, ea minimalizează complicitatea cu Hitler, în Holocaust, a muftiului Ierusalimului, Husseini. Și tot ea uită că nu doar islamismul, ci și islamul ortodox refuză ”egalitatea între femei și bărbați, libertatea religioasă și separația dintre autoritatea politică și cea religioasă”.
Ca atare, ea nu discută adecvat și cu adevărat diferențiat despre raporturile dintre islam și islamism
Căci ea nu recunoaște că nici islamul, nu doar islamismul, nu diferențiază între sfera politică și cea religioasă. Inutil de subliniat că, deci, se caută de pomană în afirmațiile ei o analiză corectă a antisemitismului islamic, nu islamist. Se va găsi în schimb aserțiunea falsă potrivit căreia ”critica palestiniană a sionismului nu pornește, în mod necesar, dintr-o ostilitate față de evrei ca popor sau religie”.
Coranul însuși îi invalidează categoric și fără drept de apel afirmația. Să nu știe o musulmancă, expertă în islamofobie, acest lucru? Să nu știe ea că, devreme ce palestinienii au refuzat repetat un stat propriu alături de cel evreu, rădăcina conflictului din Orientul Apropiat e refuzul recunoașterii dreptului evreilor la un stat propriu în regiune, un refuz izvorând clar din antisemitism?
Iar ignorarea aportului Frăției Musulmane la răspândirea acestei uri virulente, reciclate în lumea arabă și musulmană prin exportul antisemitismului nazist (bazat pe făcătura țaristă a Protocoalelor Înțelepților Sionului) ca și pe al celui antisionist, sovietic, precum și minimalizarea influenței unuia din marii complici palestinieni ai lui Hitler, muftiul Ierusalimului, nu-i fac cinste deloc.
Fracturile logice ale preopinentei nu se opresc, vai, aici
Experta în islamofobie ne cere să-i disociem pe palestinieni de gruparea Hamas: ”a critica Hamas nu trebuie să se extindă la a critica palestinienii”. De parcă Hamas n-ar fi o grupare palestiniană (izvorâtă din Frăția Musulmană) aleasă liber la cârmă, în Gaza, de o netă majoritate palestiniană, după evacuarea fâșiei, în 2005, de către toți evreii și militari israelieni. Ca și cum n-ar exista repetatele sondaje indicând că, și după 7 octombrie 2023, o covârșitoare majoritate a palestinienilor continuă să sprijine Hamas și, mai ales, să-i aprobe masacrul genocidar de acum 3 ani.
Fatma Yilmaz trece sub tăcere toate acestea, dar pledează cu aplomb în favoarea ”dreptului la compasiune și la solidaritate” cu și față de palestinieni, cerând decuplarea acestui drept ”de performanța democratică a propriilor lideri”. Ceea ce dă falsa impresie că performanța cu pricina, în speță ”democratică”, a liderilor palestinieni, ar exista în realitate, chiar dacă e criticabilă. Și că prezumtivul ”drept” palestinian la simpatie și compasiune, invocat de cercetătoarea în islamofobie din România, ar fi disociat de răspunderea celor ce se bucură de el.
Căci realitatea e vădită: de la vlădică până la opincă, nici vorbă să avem parte de vreo ”răspundere” în societatea palestiniană și în rândul celor ce susțin cu fervoare dreputurile ei. Inclusiv la ”rezistență”.
Iar cuvântul responsabilitate lipsește cu totul, din nefericire, din replicile ample ale Fatmei Yilmaz, deși erorile, între altele de formulare, precum și omisiunile ei sunt compensate – dacă nu și sugestiv justificate – de accente propagandistice invocând imaginara ”foamete” din Gaza. E vorba de inaniția care n-a existat în realitate, în ciuda alimentelor din ajutoarele internaționale furate de teroriști.
Alte ziceri juste, problematice și ticăloase
Spre lauda ei, doamna Yilmaz admite că ”ideologia Hamas îmbină naționalismul radical cu fundamentalismul religios și respinge principii esențiale ale democrației: pluralismul politic….Mai mult, Hamas practică terorismul, uciderea civililor ca formă de luptă politică. Din această perspectivă, critica Hamas nu este doar legitimă. Ea este o obligație democratică și morală. Ea trebuie formulată în numele acelorași valori cu care condamnăm orice alt proiect politic care instrumentalizează religia pentru a justifica violența și dominația”.
Dacă s-ar fi oprit cu explicațiile aici, ar fi fost, până la un punct, bine. Dar ea nu s-a putut abține să nu trimită la ”foametea din Gaza”, (una care, în fapt, grație ajutoarelor trimise de israelieni, n-a existat). Și Fatma Yilmaz a mers și mai departe. A preluat aluziv și coroziv tema principală a propagandei antisemite. A început să prelucreze tema omorului ritual, perorând despre ”copiii uciși”. Dar, desigur, fără să admită că, în Gaza, teroriștii Hamas (și patronii lor din Iran și din Frăția Musulmană din Qatar) îi au pe conștiință. D-na Yilmaz a mai evocat ”distrugerea infrastructurii civile” și ”încălcările dreptului internațional umanitar”, atribuind Israelului răspunderea pentru ele, iar nu, cum ar fi just, războiului declanșat neprovocat de jhadiștii Hamas, în 2023, precum și manierei islamiștilor de a se raporta la copiii proprii ca la carne de tun, sacrificabilă pentru ”cauză”. Și pentru ”omnicauză”.
În acest context, ea mai comis o neonestitate intelectuală. A bâiguit ceva – fără să-și asume însă decât indirect – despre ”interpretări și evaluări personale că acolo este genocid”, sugerând, la antipodul realității, că Israelul, nu jihadiștii, ar fi ”de vină” pentru crima maximă din discursul politic modern. Și cu atât mai mult pentru ”foamete” și ”încălcări ale dreptului internațional”, deși, în realitate, e notoriu că statul evreu a avut o grijă admirabilă pentru viețile palestiniene, avertizându-i pe civili înaintea oricărui raid antiterorist să se pună la adăpost. În timp ce Hamas și-a luat ostatică propria populație, a abuzat de scuturi vii, a augmentat din rațiuni strategice numărul civililor și copiilor uciși și l-a exagerat constant. Or, pe Fatma Yilmaz toate acestea n-o deranjează. O irită întrebarea reflex: „dar de ce nu condamnați Hamas?” Și o supără recomandarea de bun simț: ”rezolvați întâi cu Hamas” .
Deși, spre lauda ei, Fatma Yilmaz nu echivalează terorismul cu ”rezistența”, ea nu critică în mod serios pseudojustificarea celui antiisraelian, de către mulți antisemiți, ca expresie a unui presupus ”drept la rezistență” palestinian în teritoriile ”ocupate”. În plus, ea promovează false echivalențe. De pildă pe cea a antisemitismului, care, statistic, a explodat în Vest și în lume, acoperind covârșitoarea majoritate a delictelor violente inspirate de ură din SUA și Europa, cu islamofobia, care e, în aceleași statistici, marginală.
În fine, din discursul ei reiese o artificială și etic intenabilă disociere de aleșii proprii, din Hamas, și o la fel de problematică disculpare a unei populații din Gaza care n-a arătat niciun fel de apetență pentru conviețuirea pașnică, alături de un popor evreu ai cărui lideri i-au întins în repetate rânduri mâna și i-au oferit un stat propriu, pe practic 100% din teritoriul ”controversat”. Și alături de un Israel democratic, cu o minoritate arabă de cca 20%, ai cărei membri se bucură de toate drepturile civice, politice și economice.
De ce carențe mai suferă grav discursul Fatmei Yilmaz?
Lipsește din el o recunoaștere autentică a întregii realități. Cea de dincolo de decupări convenabile falsei și găunoasei ”echivalențe” între antisemitism și islamofobie. Ea ignoră, între altele, permanentele manifestații palestinianiste. Care, în metropole și campusuri, reclamă nu doar boicotarea Israelului pe baza unor nefondate acuze de ”colonialism” și ”apartheid”, (aberante, de vreme ce e demonstrat pe bază de probe, documente istorice și arheologice, că evreii sunt poporul autohton al Țării Sfinte, colonizate de arabi) ci și un pogrom planetar: eradicarea evreilor prin ”globalizarea intifadei”.
Mai lipsește uimirea ei iscată de faptul că niciun palestinian din Gaza n-a dat vreo mână de ajutor ostaticilor israelieni captivi fâșie, mulți contribuind la sechestrarea, paza și abuzarea captivilor. Absentă e și o empatie veritabilă, recognoscibilă, a Fatmei Yilmaz cu un popor evreu aflat global la ora lui J’Accuse, a recăderii lumii civilizate în barbaria antisemită. Nazistă, islamistă, comunistă.
De unde își extrage doamna Yilmaz pozițiile palestinianiste? Din scrierile extremistului de stânga israelian, Omer Bartov, pe care-l și citează în finalul încâlcitelor ei aserțiuni.
Or, Omer Bartov, e notoriu pentru acuzele sale nefondate, complet neîntemeiate pe date empirice, despre un prezumtiv ”genocid” israelian. E vorba de o evidentă acuză absurdă, câtă vreme populația din Gaza în loc să scadă, cum s-ar cuveni în conformitate cu un genocid real, nu fantasmagoric, e una care a crescut și s-a dublat în ultimii 20 de ani.
Pseudoistoricul Bartov e faimos și pentru atacurile lui anti-evreiești, preluate parțial de la alți antisemiți, care atribuie societății și armatei statului evreu o prezumtivă ”reacție de tip nazist”, echivalentă chipurile cu a hitleriștilor în Holocaust, îndărătul căruia și-ar ascunde evreii din Israel nefăcutele imaginate de Bartov.
Citându-l, Fatma Yilmaz sugerează că suferă de reflexul ticălos tipic discursului celor care nu-și asumă propria idiosincrazie anti-evreiască și o ascund îndărătul criticilor antisemite ale unui evreu. Sau israelian.
Or, o discuție onestă (fără falsificări, tăceri și omisiuni problematice) despre cum se smintesc oameni și popoare, prin agitprop, prin presiuni, prin asumarea și interiorizarea răului ar fi chiar extrem de importantă. Iar ea nu i-ar viza defel doar pe palestinieni. Sau pe israelieni. În rândul cărora mega-atentatul continuă, după ani de la 7 octombrie 2023, să ucidă evrei și israelieni. Oameni care nu mai suportă antiseitismul și urmările traumei iscate de masacrul jihadist și se sinucid.
(Va continua)
Dacă v-a plăcut acest articol, nu uitați că ne puteți susține demersul jurnalistic printr-o donație.
Note 1) Sidonia Bogdan interviu cu Fatma Yilmaz, cercetătoare în islamofobie: „În cazul palestinienilor, dreptul la compasiune și la solidaritate pare adesea condiționat de performanța democratică a propriilor lideri”
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.