Regina și funeraliile ei au spart un număr fără precedent de recorduri. La bursa recordurilor regale e greu, dacă nu imposibil, să mai fie, vreodată, egalate.
Regina a mai distins o lume în care moda, viteza și schimbarea pe nerăsuflate și cu orice preț nu înseamnau chiar totul, în viață și în societate, iar o domnie lungă și demodată, nu era cârpa roșie isterizant fluturată în fața agitatului taur progresist.
Cu Elisabeta a II-a nu s-a încheiat, cum s-a spus, doar secolul XX. A luat sfârșit etapa cea mai roditoare, liberă și mai puțin sinucigașă a civilizației iudeo-creștine, care mai dădea oameni ca Winston Churchill, perfect capabili să tranșeze dileme curajos, să distingă cu nonșalantă claritate morală nu doar între un premier ales democratic și un lider nazist, ci și între Hitler și Stalin, și suficient de tenace să lupte până la victoria finală împotriva unui inamic implacabil.
Am spus cândva că poate cea mai importantă realizare a acestei femei ieșite din comun e că, fără să miște un deget în acest scop, le-a răpit, prin însăși existența ei, mai toate argumentele mai tuturor republicanilor înfocați. Care uită de regulă esențialul. Și anume că e nevoie de un popor mare, cu mari instituții, și un mare dor de libertate, ca să aibă regine mari, ca ambele Elisabete.
Ce rămâne după ea? O lume guvernată de clovni răi, neghiobi și trufași. De criminali ca Putin, Xi și Khamenei. De ezitanți ca Scholz. De mari uituci ca Biden, de mici Macroni ca Emmanuel, de aruncători de palton ca Iohannis, de patetici cu ieșiri antidemocratice, precum Trudeau și de alți șefi la fel de ”cool”. Și de ”mișto”. Aproape toți marțafoi, aproape toți un gunoi.
Iată ce-a emoționat, între altele, un glob întreg: faptul că, dincolo de capetele încoronate în care s-a păstrat un rest de reală noblețe, dincolo de demnitari onorabili invitați, dincolo de jumătatea de planetă a celor patru miliarde de oameni care au ținut să vadă ori să audă azi de înmormântarea reginei, până și lichelele adunate la funeraliile ei, ori rămase, ca Putin, neinvitate, au vrut mult s-o cinstească. Și s-au simțit jignite și excluse și murdare, dacă, dictatori sângeroși fiind, n-au putut.
Fabuloasa ceremonie a dăruit lumii acest extraordinar dar. Într-o lume a valorilor răsturnate, a ierarhiilor corupte, a infamiei generalizate, a ipocriziei și imposturii, ca și a unei civilizații parcă bolnave și pe ducă, luate de apa modelor și extremismelor, regina, longevitatea și loialitatea ei, ca și tradițiile trăite în direct, au semnalizat un pic de normalitate.
Au reinstituit o lume a duratei, a persistenței, a francheței și a fidelității. A înviat o lume a meritului, a devotamentului și a respectului față de datină, care nu e liberticidă, ci dimpotrivă. A reinstaurat un strop de noblețe. A reîntronat valoarea și dreptatea și credincioșia în om și în bunătatea lui și în capacitatea lui de a se autodetermina și de a-și alege liber drumul, călcate în picioare de asasini în masă putred de bogați ca Putin.
În sunetul pur și modest al unui cimpoi, fanfarele asurzitoare ale unor Putin, Xi, et company au amuțit, rușinate.
Înainte ca trupul neînsulfețit al reginei să-și găsească locul de veci, a coborât în cavou nerușinea și neobrăzarea dictatorilor. A tiranului. Care însă și-ar fi păstrat întreagă fala și semeția, dacă ucrainenii lui Zelenski n-ar fi luptat crâncen, ajutați din răsputeri de Britania și de urmașul lui Churchill, Boris Johnson; dacă ucrainenii nu s-ar bate și acum, cu dârzenia englezilor ținându-i piept singuri, lui Hitler, în 1940; dacă n-ar face război, cu vitejia și forța unui neam iubitor de libertate și deci binecuvântat de Dumnezeu.
N-are deci de ce să ne mire că se perpetuează înfrângerea în serie a trupelor ruse în Ucraina. Care, se clatină, rundă, după rundă. Și care se vor duce în curând la podea. Lipite cu spatele de Nipru, peste care nu mai au poduri, sau în Lugansk, unde nu mai au trupe, oștirile tiranului se văd vânate și mărunțite fără milă de forțele țării invadate și supuse, până de curând, genocidului.
Dacă ar fi un boxer în ring, spectatorii, străfulgerați de milă, îngroziți de măcel, i-ar striga antrenorului să arunce mai repede prosopul. Dar Putin nu e un antrenor, ci un tiran carnivor. Poate că nu se folosește de prosop. Poate că în loc să se spele, face baie în sânge ca altă Elisabeta, contesa maghiară din familia Bathory, asasina în serie de la 1610, care pare să-l fi inspirat pe liderul fascist al Rusiei. cel din urmă e orb, surd, slut și crud, o ordură plină de ură nu doar pe ucraineni, ci mai ales pe propriul său popor, mințit, prostit, lăsat să-și scufunde în noroi pe veci renumele de națiune cultivată și credincioasă.
Era lui și a poporului rus ca neam cuceritor, nu a Elisabetei a II-a, a apus. Putin e un fatal accident și un lider întotdeauna dispensabil. Rușii, lipsiți de instituții, dar mânați de superbie, au crezut în el. Kaghebistul s-a revanșat și le-a făcut ce-a învățat, ce știa țarul de mic când avea în față, aplecat de șale și umil, un mujic. Să se lase slujit, dar să-l desconsidere infinit. Așa că i-a disprețuit. I-a trădat, i-a smintit și i-a vândut pe ruși.
Azi, în reacție la ceremoniile Britaniei îndoliate, aliații islamiști, iranieni, ai lui Putin, ar fi avut prilejul de a învăța ce înseamnă demnitatea unei femei. Dacă în loc să vâneze și să asasineze iranience pentru că nu-și poartă baticul cu sila impus, ar încerca să învețe ceva.
La rândul ei, națiunea rusă a avut ocazia să înțeleagă ce înseamnă o regină care slujește și nu obosește să-i slujească șapte decenii la rând poporului ei liber. Care la rândul său o va prețui și iubi, pentru că i-a reprezentat fără ifose, durabil, libertatea și demnitatea. O va iubi așa cum a binemeritat un astfel de cap încoronat.
Iată ce i-a fascinat nu doar pe englezi, britanici, oamenii din Commonwealth, cărora Elisabeta le-a fost, timp de 70 de ani, regină. Ci și acea jumătate a globului care a stat la 19 septembrie țintuită în fața televizoarelor, spre a asista la ceea ce unora, puțini, e posibil să le fi părut a fi fost o simplă înmormântare.
Pe scurt: exemplul ei va dăinui. În acest ev al timpilor reduși de înjumătățire, al insolenței față de ierarhii, merit și civilizație, al revoluțiilor permanente, al efemerității și al nelibertății, va dăinui, pentru că oamenilor nu opresiunea, nu trădarea și nu vremelnicia le vor trebui.
Un gând despre „Final de eră: aruncă, domnule, prosopul! (Sau despre valoarea tradiției)”