Don’t go, mr. Trump. Și nu întrerupe prematur războiul

A prezice cu oarecare acuratețe finalul acestui război din Iran presupune înțelegerea lui justă. Ce fel de conflict militar este?

Regional? Sau global?

E din ambele câte ceva.

Se reașează Orientul Apropiat

Războiul e regional, pentru că Iranul islamist amenință cu distrugerea, în regiune, a statului evreu.

Și pentru că regimul teocratic al mullahilor persani operează cu armate de proxy, de interpuși teroriști, islamiști, din Irak până în Liban, și din Gaza până în Yemen, create, înarmate și finanțate ca să asedieze principala putere rivală a Iranului: Israelul.

Apoi, pentru că Iranul atacă în trombă țările vecine, arabe, care ar fi vrut să rămână neutre. Și chiar să se aranjeze cu statul evreu.

Or, Iranul islamist nu poate admite nici măcar neutralitatea statelor musulmane sunite, care nu acceptă hegemonia regională iraniană, șiită. Nici măcar Frăția Musulmană, aliată a Iranului în războiul anti-israelian, n-a reușit să le modereze mullahilor ambițiile nemăsurate.

Atacând aceste țări musulmane, mullahii au făcut greșeala lor finală. Și fatală. Acum, statele din Golf exercită ample presiuni asupra SUA să nu cedeze în război, înaintea debarcării dinastiei Khamenei, pe pentru ca țările arabe sunite să nu rămână veșnic șantajabile și la cheremul regimului islamist șiit.

Ambițiile globale

Întărite de armele și informațiile rusești și chinezești livrate aliatului iranian al Moscovei și Beijingului, ambițiile mullahilor s-au adăugat celor ale puterilor protectoare, China și Rusia, și au transformat războiul într-unul global. Nu doar pentru că mullahii au amenințat și atacat Statele Unite, încercând să le asasineze președintele cu mâna unui asasin pakistanez plătit, ci și pentru că au lansat și o agresiune împotriva UE și NATO, expediind rachete spre bazele britanice din Cipru.

Cum e, de asemenea, global, prin alianțele unui Iran susținut de nord-coreeni și cubanezi, nu doar de venezuelenii recent decapitatului regim chavist.

Și e global mai ales prin implicarea masivă în afacerile iraniene a puterii chineze, aliata Rusiei, care, încurajată de regimul comunist, ca și în conștiința slăbiciunii unui Vest subminat masiv de islamism, de extrema stângă și dreaptă, a aruncat în aer ordinea mondială.

Moscova n-ar fi făcut-o, cotropind Ucraina, acum peste patru ani, fără susținerea Chinei și a țărilor BRICS, din care doar India pare să-și retragă sprijinul pentru mănușa aruncată SUA. Și fără conștiința faptului că se confrunt cu un Vest slab, agrenat într-un declin accelerat.

Războiul chinez și șantajul mutual

Nu trebuie uitat că regimul dictatorial de la Beijing, unul la fel de totalitar și genocidar ca al Iranului islamist, încearcă să înlocuiască Statele Unite, ca superputere, în timp ce a înarmat puternic Gărzile Revoluționare Islamice. Din a căror țară își procură 30% din importurile chineze de petrol. Cu țițeiul iranian, China și-a creat rezerve strategice imunizând-o pe timp de trei luni de orice crize energetice.

În schimb, China comunistă a livrat Iranului tehnologie de vârf pentru militarii regimului Khamenei, care au reușit, cu ajutorul extern al tiraniilor răsăritene, să confere o precizie fără precedent arsenalului ei de rachete. Pentru China, Iranul are valoarea pe care o are Taiwanul pentru Vest. Și, nu în ultimul rând, pentru SUA. Ca atare, dictatorul chinez Xi, care-l așteaptă la finele lunii, la Beijing, pe președintele american, a încercat să creeze, prin mullahi, o situație simetrică celei din Taiwan și din Extremul Orient american, în care Filipine, Japonia și Coreea de Sud au rolul de a ține piept poftelor hegemoniale ale Chinei.

Iată, de fapt, provocarea globală majoră, actuală, pe lângă implicațiile economice și militare ale unui preț al țițeiului care a luat liftul. Și pe lângă războiul din Ucraina, ai cărei militari s-au deplasat în Iordania – un stat în majoritate palestinian – spre a ajuta armata regelui hașemit, Abdullah, să facă față amenințărilor regionale ale dronelor iraniene.

New York Post afirma, într-un editorial din debutul săptămânii, că Trump a cerut capitularea necondiționată a regimului iranian (afirmând, cot la cot cu șeful Pentagonului, Pete Hegseth, că războiul va continua cât va fi nevoie pentru atingerea țelurilor sale) întrucât șeful Casei Albe vrea un Iran ”normal”. Sau: ”normalizat”: ”Make Iran Normal Again”.

New York Post se înșală. Nu e vorba doar de ”MINA”. Miza adevărată a acestui conflict e o re-reașezare mondială. Reașezarea ei monopolară, cu SUA în frunte, iar nu bipolară, sau la cheremul comuniștilor chinezi.

Trump, sau unii dintre cei mai influenți senatori republicani și consilieri din anturajul său, vor, nedeclarat, ca SUA să îngrădească Beijingul, în acest război american tardiv, început mult după ce Iranul a devenit o amenințare militară, nu doar regională, ci și globală, prin capacitatea sa de a sufoca traficul și comerțul maritim. Ca și prin tehnologia militară ruso-chineză obținută de mullahi. O tehnologie care pune cel puțin potențial în pericol, prin rachete hipersonice, navele militare americane. Vor, altfel spus, ca expansiunea chineză punând la încercare securitatea americană și pe a aliaților Americii să fie zăgăzuită eficient, dimpreună cu imperialismul aliaților lor islamiști din Iran.

Căci Teheranul urma să creeze cu timpul, pentru China, în Golf, o zonă de șantaj la adresa intereselor occidentale, un zid și o zonă de interdicție similare celor edificate de americani și aliații lor în Extremul Orient în fața expansiunii chineze. Prin Iran, americanii și aliații lor urmau să mai fie o dată apucați de ”bijuterii”, așa cum chinezii le-au luat aerul, comercial, americanilor, amenințând Statele Unite cu oprirea exportului de pământuri rare. Asupra cărora Beijingul deține un monopol.

Administrația americană a răsturnat amenințările chineze, oprind afluxul de petrol ieftin iranian și venezuelean importat de chinezi. Astfel, americanii au apucat și strâng și ei China de bojoci, închizând robinetul generos al aurului negru ieftin. După ce s-au ocupat de cel rusesc. Prin reevaluarea importanței Ucrainei pentru interesele Statelor Unite. Astfel încât SUA au impus Moscovei sancțiuni secundare pe petrolul exportat.

Iată marea miză globală a actualei confruntări, care nu poate fi disociată, de fapt, total, de ceea ce are loc în Ucraina, sau în confruntările israeliene cu interpuși ca Hezbollah.

În reacție, China se rezumă la a cere oprirea ”instantanee” a războiului din Iran și profită de ambiguitățile și tăcerile administrației din Washington privind adevăratul motiv chinez al războiului american din Iran, spre a se deroba de răspunderea de a declanșa o ripostă militară, sărind, împreună cu Rusia, în ajutorul mullahilor asediați de Statele Unite și de Israel. Căci Beijingul nu e pregătit pentru o asemenea confruntare cu superputerea.

Predicții despre un viitor probabil. Și un avertisment

Pe cale de consecință, armata americană va continua, alături de cea israeliană, să zdrobească forța militară și instalațiile oștirii și poliției politice și teroriste iraniene, de la Gărzile Revoluționare la ciracii interni, BASIJ, criminalii paramilitari ai aparatului represiv islamist.

După ce li s-a spulberat mullahilor marina, vor continua să fie bombardate instalațiile nucleare și arsenalele de lansatoare și de rachete balistice ale Teheranului.

Ajunge? Nicidecum. Mai devreme sau mai târziu, administrația și guvernul israelian vor trebui să expedieze la fața locului forțe terestre proprii, pentru a obține o reală schimbare de regim la Teheran.

Căci strategia venezueleană, cu care cochetează Trump, în speranța unei modificări de la distanță, pro-americane, a conducerii mullahilor, are puține șanse de realizare. Are net mai puține șanse de izbândă într-un Orient Apropiat în care Iranul islamist i-a ucis în masă pe cei mai curajoși protestatari și dispune de mult mai multe rezerve, resurse și ascunzișuri pentru dregători și oștire, decât a avut, în Venezuela, regimul Maduro. Care se bazase, naiv, pe cubanezi.

Va fi nevoie de răbdarea lui Trump și de tot sprijinul terestru, local și regional, pe care-l vor putea obține americanii și israelienii în Iran, pentru a se demara și organiza un transfer durabil al puterii. Va fi nevoie de armatele arabe în sudul Iranului, în sprijinul minorității sunite din zonă. Și va fi nevoie de o reziliență cu totul insolită a Americii și a lui Trump.

Orice altceva, în afara debarcării și pedepsirii exemplare a mullahilor, ar însemna reluarea conflictului la o dată ulterioară, la un preț mai piperat. Și în condiții potențial convenabile Chinei, Iranului și Rusiei, iar nu Statelor Unite și Vestului.

Dar va avea președintele Trump răbdarea necesară să ducă la bun sfârșit misiunea sa iraniană?

Nu știe nimeni, cu precizie, dată fiind personalitatea ciclotimică a vârstnicului președinte american, precum și apropierea alegerilor pentru Congres din noiembrie curent.

Înaintea lor, Trump ar putea fi tentat să oprească prematur operațiunile militare, ca să contribuie la sporirea popularității candidaților republicani prin ieftinirea petrolului și ușurarea generală a electoratului, generată de finalul, fie el și prematur, al războiului. Ar fi dezastruos.

Nu știu nici chinezii ce va decide Trump. Or, dată fiind importanța ieșită din comun a președintelui în materie de politică externă și război, precum și poziția semi-izolaționistă a vicepreședintelui Vance, Xi ar putea să fie foarte tentat să-l elimine pe Trump, prin metode discrete, greu decelabile, în timpul vizitei sale de la finele lunii în China, pentru că să obțină șansa încheierii rapide a actualului război.  

Motiv pentru care nu pot decât să-l sfătuiesc pe șeful statului american să facă bine și să se abțină de la această vizită riscantă în China. Dacă vrea să se întrevadă cu XI, de ce nu? Dar pe teren american. Sau neutru, bine controlat de Secret Service. Și deci: please, don’t go to China, mr. Trump.