Mi-am pus răbdarea la grea încercare urmărind cap coadă un interviu acordat la Fox News de un J.D. Vance onctuos și mincinos, încercând să pară băiat de treabă, rezonabil și pașnic, după ce a aruncat grenadele retorice care au dus la expulzarea lui Zelenski de la Casa Albă.
Mai nou îi insultă pe militarii europeni care au luptat cu mari jertfe de sânge în ultimii 20 de ani alături de americani în Irak și Afganistan. Militari (britanici, nemți, români) care n-ar mai fi luptat, potrivit lui Pinocchio de la Casa Albă, de 30-40 de ani. Vance a acordat interviul unui fost jurnalist, azi propagandist în genunchi, numit Sean Hannity1. (1) Care a întrebat atât de cuminte, evitând atât de încordat să-și contrazică interlocutorul, a renunțat la orice fact check, orice întrebare critică și orice posibilitate de a isca tensiune, încât a transformat discuția cu mitomanul Vance, venit să calmeze alarmata parte pro-ucraineană a publicului american, într-un program la Radio Tirana. Pe vremea dictatorului stalinist Enver Hoxha. Vance a turnat abundent minciuni, frumos împachetate, din care reieșea afirmația contrafactuală că Volodimir Zelenski ”n-ar vrea pacea” și că singurul care o poate aduce ar fi Donald Trump, astfel încât ar trebui urmată disciplinat conducerea lui, europenii spunând una public și cu totul altceva în particular.
Ca și cum europenii ar mai îndrăzni să-i contrarieze pe locuitorii Casei Albe, dezlănțuiți de strategia Vance-Carlson-Elbridge Colby, care dau semne repetate să iubească Rusia lui Putin. Colby, actualmente ministru adjunct al apărării și un adept al politologiei ”realiste”, însărcinat cu strategia americană a administrației Trump II, recomandă între altele ca SUA să-și abandoneze aliații, mai ales pe europeni, NATO, pe taiwanezi și sud-coreeni, spre a se ”concentra pe China”. Ca și cum China n-ar fi aliatul Rusiei, Coreei de Nord și Iranului. Și ca și cum, în lumea globalizată, americanii s-ar putea retrage în cochilia melcului. Totuși, pe Trump și în mod cert pe Vance, Colby în mod clar i-a convins.
Nici Mao n-ar fi fost mai sigur decât Vance că Trump are toate soluțiile în mâna sa.
Nici Kamala Harris, care obținea în campania electorală, pe bandă rulantă, interviuri la fel de obsecvioase ,precum cel difuzat de Fox News, nu s-a făcut mai rău de rușine decât J.D. Vance la Sean Hannity. Și invers, fostul jurnalist în genunchi față de un putinist. Ce tare trist.
Ce se întâmplă, cu tine, America?
Poate că Trump are, totuși, nițică dreptate? Poate că, în interesul păcii, e bine că a suspendat, pasămite pentru ”verificări” și întru pacificarea conflictului ruso-ucrainean, ajutoarele militare destinate Kievului? Poate că discursul administrației, revărsat de unii ca Elon Musk et comp pe X, la jurnalismul arondat și la posturi trumpiste și putiniste care continuă să trâmbițeze neabătut și infatigabil, nu e doar propagandă puto-trumpistă, ci versiunea unor ”porumbei ai păcii” reali, lansați de executivul american?
La urma, urmei, după cum se liniștesc mulți observatori critici la adresa Rusiei lui Putin, Trump trebuia să facă totuși ceva ca să șocheze și să trezească Europa, să-și sporească masiv cheltuielile militare. Așa că a făcut și-a avut succes. Nu-i așa? Nu tocmai.
E simplu de verificat dacă administrația americană recurge la propagandă sau spune adevărul, fie și brutal, făcând, apoi, ce spune.
A distinge între adevăr și minciună
Pe fundalul agresiunii, al invaziei și al crimelor de război ruse, comise în continuare în Ucraina, actualul narativ american suscită aplauze la scenă deschisă la Moscova, din partea purtătorului de cuvânt al lui Putin, Peskov. Care nu e speriat deloc de înarmarea viitoare a Europei. Nici de ajutorul insuficient preconizat de europeni să fie dat Ucrainei. Dar e încântat de SUA.
Or, la Casa Albă, la Departamentul de Stat, la Pentagon, la ambasadoarea SUA de la ONU, la purtătorii de cuvânt ai guvernanților? Tăcere. Niciun protest, nicio refutare, nicio distanțare de aplauzele Moscovei și de afirmațiile Kremlinului privind larga convergență americano-rusă. Nu se articulează nicăieri, în Washingtonul oficial, vreo critică firească, oricât de moderată, oricât de diplomatic nuanțată, nici la nefăcutele dictatorului totalitar și genocidar rus, aliat cu China și Iranul. Nimic la adresa monstruoaselor lui fapte, bombe, furturi de copii, ucideri de prizonieri ucraineni. Niciuna. Niciodată. Nici de sămânță. Nici din greșeală.
Nu se aud, sistematic difuzate peste ocean ca de la megafoanele și receptoarele radio nord-coreene, decât narative tot mai stridente (pe măsură ce incredulitatea ia proporții) de înfierare a președintelui țării atacate, Zelenski, în scopul denigrării și desființării lui ca lider, și a calomnierii măsurilor militare și diplomatice ucrainene, ori europene, de apărare a țării cotropite de hoarde ruse. Și nord-coreene. Iată de partea cui a ajuns să fie SUA.
Întrucât credibilitatea acestor mesaje din Washington cu sens unic e, în ciuda preeminenței americane, mult mai mică decât a propagandei staliniste din epoca Holodomorului, intensitatea și acuitatea agitpropului trumpist a crescut exponențial, înainte și după decizia suspendării ajutoarelor militare ale SUA, destinate Ucrainei.
Totuși, unii gânditori conservatori de calitate, continuă să creadă în pretențiile administrației Trump. A cărei teză este că Trump ”ar fi văzut mereu acordul de minereuri ca un picior în ușă, descurajând Rusia să atace, în condițiile în care ar fi americani în estul Ucrainei, la lucru”, cum nota plin de angoasă și speranță republicană, dar eronat, Ben Shapiro.
I-am răspuns, că, dacă lucrurile ar fi stat așa, n-ar fi fost nevoie de circul făcut de Vance și Trump la Casa Albă. Ucrainenii ar fi fost convinși din capul locului să nu se mai lase măcelăriți pe front. N-ar fi fost nevoie nici de suspendarea ajutoarelor Ucrainei, de intensa propaganda anti-Zelenski făcută ceas de ceas de Musk și restul găștii pe x/Twitter, de absența oricăror critici oficiale, americane, la adresa lui Putin, de graba, cu care America, departe de a fi neutră, silește Ucraina să capituleze:”nu te minți pe tine însuți, Ben Shapiro. Rușii îi pot face zob pe ucraineni cu americanii profitând de acordul pe minereuri la fața locului și apărați de trupele lui Putin, (după capitularea Ucrainei, sau înaintea ei). Dacă ai avea dreptate, domnule Shapiro, n-ar fi fost nevoie de spectacolul brutal de la Casa Albă, (unde Zelenski a greșit, nefiind suficient de stăpânit și diplomatic, dar nu în măsura în care este acuzat, iar gafele lui nu scuză maniera de autocrație obraznică, dezlănțuită, în care a fost tratat). N-ar fi fost nevoie nici de descătușata demonizare permanentă a lui Zelenski (amintind de cea căreia i-a căzut victimă Trump) nici de neîncetata propagandă marca Gabbard/Carlson et comp…”
În reacție la scandalul de la Casa Albă, Shapiro dă din colț în colț, îl umple de critici pe Zelenski, dă vina pentru marele scandal pe Vance, sugerează un presupus clivaj politic extern, de nimic documentat, între președintele SUA și tânărul său vice, îl califică pe infantilul narcisiac Trump drept ”adultul din Oval Office” și nădăjduiește că totul e bine în cea mai bună dintre lumi. Dar, vai, nu e.
Unii dintre noi vrem să credem în ce spunea Shapiro, pentru că e al naibii de greu pentru jurnaliști buni și cinstiți, ca el și ca alții, care știu ce dezastru a iscat administrația precedentă și au susținut alegerea actualului președinte, să se confrunte cu amarul adevăr: Trump a aliniat SUA la o autocrație criminală, aruncând în aer alianțele ei permanente, ceea ce distruge credibilitatea Americii…E pentru prima dată în istoria ei, că America ia partea unei dictaturi împotriva valorilor de libertate occidentale și în contra propriilor aliați. Deși (Trump) clamează constant prezumtiva sa dorință de a ”face pace” cu Rusia, nu e posibil ca un observator sagace și un jurnalist de calitatea lui Shapiro să ignore faptul că Ucraina (care n-a pututfi învinsă efectiv, până acum) ar putea învinge relativ ușor dacă ar fi ajutată suficient. Deși mantra lui Vance pretinde că Zelenski ar vrea chipurile un ”război fără sfârșit”. Prin urmare, ceea ce fac Trump și Vance e profund imoral. Îi vor plăcea lui Dumnezeu minciunile actualei campanii americane anti-ucrainene, care pare alimentată de frica de apocalipsă? La ce pepeni ajungem, dacă nu încetăm să ne mințim? Și să ne autoînfricoșăm?
Ce înseamnă, prin urmare, demersul suspendării ajutorului militar al SUA pentru Ucraina?
Cum se înscrie această barbară decizie în raportul cu ucrainenii care se sacrifică pe fronturi, în volta politică externă a administrației americane se poate lesne deduce din explicația, pas cu pas, de la 3 martie, furnizată de ”Revenirea lui Trump la doctrina Monroe. Și dezastrul pregătit Ucrainei, Europei și americanilor”.
Radu Hossu crede că ucrainenii mai rezistă 6 luni fără ajutor american, și un an, în cazul în care Europa își crește semnificativ ritmul livrărilor de arme către Ucraina.
Ce rezultă geopolitic din reflecțiile consacrate subiectului voltei americane?
Că SUA au părăsit nu doar Ucraina, ci și Europa, continent pentru independența căruia apărarea Ucrainei nu e facultativă, ci vitală. Că, sub influența unor Vance și Carlson, Trump a plecat pe calea creării unei noi ordini mondiale, cu SUA izolate de oceane și mare parte din lume, cu tot cu estul Europei și Asia lăsate de izbeliște, la cheremul Rusiei și Chinei. Iată ”pacificarea” războiului ruso-ucrainean pe care o vrea cuplul Trump-Vance.
Mai reiese, concomitent, că divorțul Americii de aliații ei ”permanenți”, ca sa vorbim cu Raymond Aron, și să lămurim gravitatea de schimbare istorică a scandalului de la Casa Albă, nu a despărțit SUA doar de europeni, ci și de NATO, care nu există fără valori transatlantice comune și, mai ales, fără un substanțial aport american.
În contrapartidă, mai toată suflarea europeană responsabilă îi ține pumnii Uniunii Europene, care a evocat, prin Ursula von der Leyen, un ambițios program de reînarmare, european.
Opțiuni europene? În față e alternativa: stare de necesitate și restructurare, sau extincția
Câți bani face, cu adevărat, acest program al Ursulei von der Leyen încă nediscutat, necum adoptat, care propune să se aloce 800 de miliarde de euro, din împrumuturi comune, unui plan defensiv european, invocând un viitor incert, se va vedea când vor înceta vorbele și vor începe faptele.
Până atunci, a se slăbi.
Principala problemă a Comunității este că Uniunea e o entitate hidrocefală, cu un cap birocratic imens, un trup net mai mic și piciorușe infime, cu putințe în genere cât se poate de restrânse. Înainte ca putințele UE să se apropie de sfârșitul lor obștesc, intervin extremiștii putiniști gen Viktor Orban și slovacul Robert Fico, astfel, încât să sugrume orice ambiții de ajutorare a Ucrainei din faza articulării lor.
Cu cât întârziem să realizăm că structurile euroatlantice create în alt ev și în cu totul alte condiții, nu ne mai folosesc azi, dar deloc, fiind necesară reformarea lor ad hoc, cu atât reforma care trebuie transpusă nu în mers, nici în fugă, ci în zbor, va fi mai dureroasă, mai precară, ne va lăsa mai amețitor și amenințător descoperiți. Căci în UE, Orban nu poate fi izolat prin faimosul, dar practic inutilul articol 7, pentru că l-ar putea salva votul slovac.
Iar cu SUA în cel mai bun caz izolate, în cel mai rău în tabăra dușmanului, Alianța Nord-Atlantică nu mai face nici cât o ceapă degerată. Pentru că inima ei, articolul 5, nu va mai putea fi activat în cazul unui atac rusesc. Pentru că America ori fuge din fața inamicului, baricadându-se îndărătul malurilor oceanelor, ori pregătește trădarea trecerii cu arme și bagaje în barca dușmanului.
Cu ce înlocuim aceste alianțe și uniuni, fără să le dizolvăm, neapărat, formal, dar fără să mai investim bani, muncă, eforturi și speranțe în structuri caduce, de impotența sau dezbinarea cărora s-au prevalat Putin și aliații lui islamiști, ca să lanseze invaziile din Ucraina și Israel?
Cu acea coaliție a voluntarilor anunțată, recent, de premierul britanic Starmer.
Dar nu e Starmer un progresist cu apucături de lider socialist, care a pus umărul la restrângerea drepturilor și libertăților civice bucurându-i, după revoluția engleză, pe britanici? Ba este. Și el nu va deveni mai credibil, dacă nu va restabili rapid libertatea britanicilor. Același lucru e valabil pentru demnitari europeni care n-au fost niciodată leftiști, dar nu dispun de majorități suficiente pentru a pune capăt mișcărilor woke din țările lor, precum viitorul cancelar german, creștin-democratul Merz. Și el trebuie să-și suflece mânecile. E nevoie peste tot în Europa de ample reforme.
În paralel cu reînarmarea Europei și reorganizarea ei post-Brexit, în jurul coaliției voluntarilor, cu britanicii, francezii, polonezii, scandinavii și germanii în fruntea trupelor europene, cărora le va ședea bine balticilor, cehilor și românilor să li se alăture, e nevoie de o schimbare de etos. Dar și de o restructurare politică profundă a Bătrânului Continent. E nevoie de întinerirea, îmbărbătarea și eficientizarea lui urgentă.
Doar dacă, proclamând o stare de urgență, aruncă rapid la coș cătușele ideologice care-i grevează economia și producția de armament, precum și propensiunea de a se folosi de arme ca să învingă în războaie, Europa scapă de maladiva lui hidrocefalie.
Europa poate chiar deveni un demn concurent al puterilor care se pregătesc să-și împartă în aceste zile lumea, înfulecându-i bunătățile, cu europenii făcând parte din meniu.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Un gând despre „Trump pe eșichierul global, Vance la Fox News și Europa ajutând Ucraina fără NATO și UE”