Despre încoronarea decenței creștine și războiul lui Putin

Ce-a fost încoronarea lui Charles? ”Vin să slujesc, nu să fiu slujit”, a spus, în timpul ei, regele. Care a dat o replică de spirit ecumenic a tradiției tentativelor totalitare de surpare a civilizației. O replică intonată de peste o mie de ani, la toate încoronările engleze, dimpreună cu un psalm al lui David.

A fost o replică neostentativă, dar de colosală vigoare, una extrasă din seva vechimii ei, la inovațiile postmoderne, la progresismul ”omului recent”, la războiul și mai recent al kaghebistului Kiril, la pervertirea creștinismului de către comuniști și relativiștii postmoderni căsătoriți cu marxismul, pe de o parte, cuziști, legionari și fasciștii catolici și clericali de felul celui cu care cochetează reformatul Viktor Orban, pe de alta.

”Am venit să slujesc, nu să fiu slujit”: iată memorabila profesiune de credință articulată de Charles în timpul unei ceremonii a tradiției, a simbolurilor, a ancorării britanicilor, a Commonwealthului și a lumii în sensul lor biblic, de vreme ce încoronarea a culminat cu miruirea, un moment reminiscent al ungerii mesianice (cu uleiul sfințit de la Ierusalim) a regilor evrei, al înscăunării preaînțeleptului rege Solomon, al învestirii unsului Domnului, marele preot Țadok. Uns la Ierusalim, unde-și doarme somnul de veci bunica actualului rege britanic. Care, în fond, nu e doar rege, ci și cap al Bisericii Anglicane. Încoronarea lui Charles a afișat deschis, primordial, iubirea de Dumnezeu. Apoi, în al doilea rând, atașamentul față de tradiție, care, ca întoarcere la rădăcini și la moștenirea celor reprezentați de ea, îi orientează pe britanici, le previne oamenilor rătăcirea și smintirea postmodernă. Și, în al treilea rând, un accentuat duh ecumenic.

Un duh în stare să-i cinstească, alături de evrei, (al căror rabin și-a petrecut noaptea de Șabat la reședința regală, spre a nu încălca poruncile biblice ale Zilei de Odihnă, ce nu permit sâmbăta călătoritul cu automobilul), atât pe anglicani, cât și pe toți creștinii, indiferent de confesiunea lor. Un duh prețuindu-l pe omul creat după chipul și asemănarea Sa.

Astfel s-a văzut stimată întreaga umanitate și nu în ultimul rând catolicii și ortodocșii neamului din care s-a născut prințul Ghika, principalul organizator al solemnităților londoneze, dar și credincioșii altor religii tradiționale, precum credincioșii Sikh, musulmanii și hindușii. Iar această celebrare a tradiției, înfierată ca fiind ”caducă”, de ziare de stânga ca The Guardian, a avut loc în timp ce în România putiniștii puneau paie pe focul disputei calendaristice, o vrajbă opunând fundamentalismul ortodoxist, masiv alimentat de kaghebiștii lui Putin și Kiril, creștinilor luminați, care încearcă să salveze credința, eliberând-o de politizare, integrism și ideologizare.

Nu mi-e clar dacă ambele tabere știu, cu adevărat, despre ce este vorba. Presupun că nu. Dar mulți intuiesc că, în cauză, nu e doar încoronarea unui om, oricât de important. Ci un război universal, dumnezeiesc. Cum spune psalmistul, poet și rege, ales de Dumnezeu însuși: ”În Tine, Doamne, îmi caut scăparea: să nu rămân de ruşine niciodată!/Scapă-mă în dreptatea Ta şi izbăveşte-mă! Pleacă-Ţi urechea spre mine şi ajută-mi./Fii o stâncă de adăpost pentru mine, unde să pot fugi totdeauna! Tu ai hotărât să mă scapi, căci Tu eşti stânca şi cetăţuia mea./Izbăveşte-mă, Doamne, din mâna celui rău, din mâna omului nelegiuit şi asupritor!”

În timp ce regele britanic, patron al Bisericii Anglicane, se arăta pătruns de invocarea străvechii datorii regale de a sluji, nu de a fi slujit, patriarhul postbolșevic, pus de dictator să-i păstorească biserica ortodoxistă, mima tradiția cu rugăciuni pentru ”victoria” invadatorilor. El, care binecuvântase armele unui genocid e, de fapt, un înnoitor radical. Un revoluționar. Revoluția sa e fascismul. Iar scopul său: înrobirea durabilă a Ucrainei și a neamurilor care nu acceptă să-i slujească dictatorului, Rusiei și cleptocrației de tradiție postcomunistă.

Și psalmistul cunoaște importanța vechimii. ”Căci Tu eşti nădejdea mea, Doamne Dumnezeule! În Tine mă încred din tinereţea mea./Pe Tine mă sprijin din pântecele mamei mele. Tu eşti Binefăcătorul meu încă din pântecele ei; pe Tine Te laud fără-ncetare./Pentru mulţi, am ajuns ca o minune, dar Tu eşti scăparea mea cea tare. /Să mi se umple gura de laudele Tale şi-n fiecare zi să Te slăvească! Nu mă lepăda la vremea bătrâneţii; când mi se duc puterile, nu mă părăsi!”

Dar regele David știa, la fel de bine, ce pericol mortal rezidă în oportunism, în extremiștii novatori, în uzurpatori și revoluționari:

”Căci vrăjmaşii mei vorbesc de mine şi cei ce-mi pândesc viaţa se sfătuiesc între ei/zicând: „L-a părăsit Dumnezeu; urmăriţi-l, puneţi mâna pe el, căci nu-i nimeni care să-l scape!”/Dumnezeule, nu Te depărta de mine! Dumnezeule, vino degrabă în ajutorul meu!/Să rămână de ruşine şi nimiciţi cei ce vor să-mi ia viaţa! Să fie acoperiţi de ruşine şi de ocară cei ce-mi caută pierzarea!”

Coroana Sfântului Edward Mărturisitorul, de fapt al lui Carol al II-lea, așezată pe capul celui de al treilea, sfidează timpurile. Tot așa dăinuie Sabia Justiției Spirituale apărând credința pe care, la prezentarea ei în fața regelui, a însoțit-o intonarea sfintelor cuvinte ale psalmului 70 de către un cor creștin-ortodox.

Sfidează timpul, relativismul și revoluțiile nihiliste și totalitare și inelul regelui, tronul său, Globul Suveranului (simbolizând o lume situată sub Dumnezeu) și sceptrele regalității, al puterii temporale. Ca și sceptrul celei spirituale.

Toate semnalizează un dublu legământ, amintind de cel al lui Dumnezeu cu poporul Său ales și cu unsul Său. Iar brățările, însemn al nobilimii, conotează curajul cu care cavalerul monarhic își îndeplinește cea mai nobilă misiune. Aceea a apărării cuvântului lui Dumnezeu și a credinței în adevărul Lui, chezășie a vieții, libertății și demnității omului și a creației:

”Şi eu voi nădăjdui pururea, Te voi lăuda tot mai mult. /Gura mea va vesti zi de zi dreptatea şi mântuirea Ta, căci nu le cunosc marginile./Voi spune lucrările Tale cele puternice, Doamne Dumnezeule! Voi pomeni dreptatea Ta şi numai pe a Ta!/Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţe, şi până acum eu vestesc minunile Tale./Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrâneţea căruntă, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum şi puterea Ta neamului de oameni care va veni/Dreptatea Ta, Dumnezeule, ajunge până la cer. Tu ai săvârşit lucruri mari: Dumnezeule, cine este ca Tine?/Ne-ai făcut să trecem prin multe necazuri şi nenorociri, dar ne vei da iar viaţa, ne vei scoate iar din adâncurile pământului./Înalţă-mi mărimea mea, întoarce-Te şi mângâie-mă iar!/Şi Te voi lăuda în sunet de alăută, Îţi voi cânta credincioşia. Dumnezeule, Te voi lăuda cu harpa, Sfântul lui Israel! /Când Te voi lăuda, voi fi cu bucuria pe buze, cu bucuria în sufletul pe care mi l-ai izbăvit/și limba mea va vesti zi de zi dreptatea Ta, căci acei ce-mi caută pierzarea sunt ruşinaţi şi roşii de ruşine./”

Cine va învinge în aceastră confruntare? Virulența, crima și genocidul fasciștilor? Teroarea comuniștilor și islamiștilor? Cultul legionar și ruscist al morții? Fundamentalismul și totalitarismul? Extremismul bolșevic și stalinist și impostura ortodoxistă? dezorientarea? Rătăcirea și smintirea? Sau tradiția autentică, loialitatea, sacrificiul, frica de Dumnezeu, ca început al înțelepciunii?

Să mi se ierte dacă nu împărtășesc aberația prezumției sau opiniei progresiștilor de la The Guardian cu privire la presupusul caracter ”vetust” al ceremoniei încoronării și al monarhiei constituționale. Prefer să merg pe mâna credinței mele străvechi. Și să mizez pe gustul și dragostea de libertate a insularilor.