Omagiu și regrete mari la moartea boierului delator

Aud că a murit Constantin Bălăceanu-Stolnici. La 100 de ani. Regret. Și am, slavă Domnului, multe de regretat. Și de omagiat. Ce-i drept, nu pe defunct, oricât ni s-ar cere ”de mortibus nihil nisi bene”. Nu poți vorbi de bine pe cineva care n-a meritat nici măcar un minim respect când trăia.

Motiv pentru care m-am abținut să mă alătur academicianului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române și Academiei Oamenilor de Știință, care l-au omagiat in corpore, de curând, la împlinirea vârstei de 100 de ani. Ca și cum atingerea aceste vârste ar implica vreun merit personal.

Și ca și cum în centenarul vieții sale, C-tin Bălăceanu-Stolnici ar fi binemeritat de la compatrioți. E adevărat că ne putem întreba cine-l va înlocui. Omul a ocupat, vai, funcții educative importante ca profesor universitar. Era ”doctor în neuropsihiatrie și geriatrie” și ”medic” neurolog. Era membru de onoare (de onoare, sic!) al Academiilor Română, al Oamenilor de Știință din România, și al celei de Științe Medicale. Dar oare cine l-a avansat în ele în statul securist? Și pe baza căror merite?

L-au adulat, spre eterna dezonoare, și Raluca Turcan și atâția alții. La o sută de ani a fost celebrat de academicieni ca ”personalitate proeminentă a educației, științei și culturii românești”.

C-tin Bălăceanu-Stolnici era, mai ales, altceva. Cu totul altceva.Trebuie s-o spunem la moartea lui, cum am spus-o înaintea ei? Trebuie. Pentru istorie. Și pentru memoria victimelor lui.

Are onoarea lui și-un gunoier. Mai puțin acest boier

E musai pentru memoria românilor, pe care Bălăceanu-Stolnici i-a urât din rărunchi, de vreme ce fusese informatorul harnic al Securității. Era, altfel spus, un turnător silitor. Nu unul întâmplător, căzut în cursă pentru că ar fi fost prea tânăr, pentru că n-ar fi știut ce face, pentru că nu-l ducea mintea, pentru că s-a lăsat șantajat. Nu. Fusese un delator asiduu. Voluntar. Și nu doar atât. A băgat în cofă, cu voluptate, cu stil, cu maniere aristocratice, zeci de nevinovați. Fusese, cum just l-a caracterizat Nae C-tin Munteanu când a întocmit ”topul celor 5 cei mai scârboși informatori”, unul dintre ei. Al patrulea. Eu i-aș fi alocat locul întâi. Căci avea mâinile pătate de sângele unui mare român. Fusese complice la asasinatul securist căruia i-a căzut victimă eminentul istoric Vlad Georgescu, directorul Europei Libere, ucis și el, probabil ca Noel Bernard, prin iradiere, (”dă-i-l pe Radu”), la ordinul personal al dictatorului comunist, Nicolae Ceaușescu.

Câți alți mari români avea boierul Stolnici pe conștiință? Nu știm. Pentru că parte din CSNAS pare să aibă altă menire decât să facă lumină în tenebrele dosarelor poliției politice comuniste.

Iată cum îl caracteriza pe Stolnici, fostul meu coleg de la Europa Liberă: ”Boier de viţă veche şi turnător de cursă lungă. Recrutat în problema „foşti exploatatori“, „pe bază de sentimente patriotice“, a fost un colaborator harnic, cooperant, prolific, cu iniţiative în întâmpinarea sugestiilor Securităţii interne pe lângă foştii exploatatori, dar şi unul cu potenţial în problema emigraţiei anticomuniste. A fost avansat şi trimis peste hotare cu misiuni care transgresau simpla culegere de informaţii. A fost un destoinic agent provocator şi un la fel de destoinic agent de influenţă….Prezentabil, manierat, abuzând de zdrăngănelile boieriei lui, Stolnici a avut uşi deschise în casele celor pe care i-a turnat, şi în ţară, şi în afara ei….A fost primit, la cererea lui, de Vlad Georgescu, directorul secţiei româneşti de la Europa Liberă. Vizita s-a soldat cu o schiţă detaliată a apartamentului gazdei, îndosariată în arhivele Securităţii. În schimbul serviciilor făcute Securităţii, a cerut avansare profesională şi ştiinţifică. Nu din arivism, ci pentru a-şi spori credibilitatea în străinătate. Cot la cot cu Securitatea, a combinat datoria patriotică cu plăcerea turnătoriei.”

Am totuși de omagiat? De regretat?

Am, e perfect adevărat. Avem a deplânge cu lacrimi amare moartea lui Noel Bernard și a lui Vlad Georgescu. Avem a-i omagia pe acești doi martiri ai românilor. Au fost veritabili dascăli, nu doar jurnaliști liberi ai națiunii covârșite de cotropirea comunistă, a căror asasinare a fost la fel de puțin pedepsită ca uciderea în beciurile miliției, de către securiști, a lui Babu Ursu, care le adresa scrisori disperate directorilor Europei Libere. Scrisori menite să-i trezească pe români și să-l împiedice pe dictator să-i omoare pe compatrioții lui cu zile. Un complet de trei judecători de la ÎCCJ (aplaudați de un ”istoric” de la CNSAS pe nume Mădălin Hodor) niște magistrați la fel de anistorici, sau mai precis de antiistorici ca academicienii lui Ioan-Aurel Pop, a hotărât, totuși, că regimul Ceaușescu nu ar fi fost, chipurile, într-o relație de adversitate cu poporul român. Ce minciună sfruntată!

Nu pot deci regreta faptul că Bălăceanu-Stolnici a murit. Nu regret, ce-i drept, nici faptul că a trăit atât de mult. Mă indispune lipsa de rușine cu care a trăit atât de îndelungat şi s-a lăsat adulat.

Mă irită absența jenei cu care boierul și-a compromis propria clasă. Și a comis faptele înfiorătoare din comunism și de după. Mă agasează măgăria cu care a decis, laș, a nu le admite, insolența de a nu se căi, de a nu face penitență reală, ba nici măcar una falsă, de ochii unei lumi românești profund smintite, derapate, cu valorile distruse, care i-a permis să fie lăsat nepedepsit și să nu fie obligat să-și pună cenușă în cap. Ba, vai, să-l onoreze pe complicele asasinilor ei. Îmi pare rău că n-a avut puterea să refuze măcar în fața morții onorurile abjecte pe care cleptocrația, slujită cu abnegație de academicieni de rușine, i le-a dat ca turnător al Securității, poate, cine știe, spre a ilustra perfect adevărul etern al proverbului, potrivit căruia cine se aseamănă se adună. Și pe urmă: de ce să se căiască delatorul? De ce să-i regrete un făptaș trădarea, dacă e onorat entuziast de o elită securistă și postsecuristă, comunistă și postcomunistă poate tocmai pentru că nu-i pare rău pentru ce a făcut întru susținerea regimului totalitar?

Îmi pare, ca atare, extrem de rău, că românii nu realizează pe de-a întregul răul pe care nu doar unii magistrați, ci și academicieni ca Ioan-Aurel Pop, sau politicieni ca madam Turcan îl fac șanselor de supraviețuire a poporului român. În condițiile în care li se promovează ditirambic nedreptatea și o istorie falsă, revizuită securistic, la pachet cu nonvaloarea, cu denunțul, cu turnătoria și cu – vai – complicitatea la crimele poliției politice comuniste, românii nu prea vor avea cum să facă tabula rasa, ca să-și dăruiască lor și generațiilor viitoare un set de repere curate, oneste, autentice.