Regilor, judecătorilor, preoților, proorocilor li se cere în Biblie, înainte de orice, dreptatea. Și refuzul categoric al mitei. Summitul americano-nipono-coreean de la Camp David e, în principiu, o știre cât se poate de bună. Una fastă pentru toți iubitorii libertății din Asia, din Extremul Orient și din lume. Dacă n-ar fi acuzele de corupție care planează asupra liderului american.
Ar fi o știre fastă nu atât pentru că ar urma să fie primul summit dintr-o serie, cât fiindcă e menit să ajute să se facă față pericolului global și regional devenit acut în Extremul Orient, din pricina demenței agresive a liderului stalinist nord-coreean, Kim Iong Un, aliatul dictatorului rus, Putin, ca și din cauza ambițiilor belicoase, expansioniste ale unei tot mai asertive Chine comuniste.
Dat fiind pericolul, nu e deloc de mirare că Japonia și Coreea se arată dispuse să-și aplaneze, în fine, extrem de îndelungatul conflictul istoric. Victoria americană în cel de-al doilea Război Mondial reușise să le îngroape securea războiului, fără să izbutească să șteargă și animozitățile profunde și durabile, create de decenii de colonialism nipon.
Or, ce n-a putut prietenia cu America și accesul la lumea liberă, ar putea genera frica de China și Rusia și desăvârși prudența.
Ce vor Japonia și Coreea de Sud
Cu ajutorul SUA, cele două țări ar vrea să-și amelioreze sensibil cooperarea și situația militară, spre a face față amenințărilor ruse și chineze și riscurilor balistice nordcoreene planând, toate, asupra spațiului indo-pacific, tot mai marcat de apostrofările dictaturilor comuniste și postcomunistă.
În acest scop, e cât se poate de urgent pentru niponi și coreeni să-și amelioreze notabil apărarea antibalistică, să deruleze manevre militare comune, inclusiv și mai ales marine și să colaboreze eficient în combaterea pericolelor cibernetice emanând de la serviciile secrete nordcoreene, rusești și chinezești. Deosebit de important ar fi să comunice în trei, prin canale noi și sigure, în timp real, spre a preîntâmpina și contracara orice amenințări viitoare. Nu în ultimul rând, summitul de la Camp David are un scop disuasiv, fiind menită să descurajeze potențiale agresiuni viitoare.
Or, descurajarea e un demers decisiv când inamicul potențial e o dictatură. Și, în cazul țărilor cu democrații funcționale e, întotdeauna, o dictatură. Pentru că tiraniile înțeleg bine limbajul forței.
Descurajarea și factorul ucrainean în spațiul indo-pacific
Orice alt discurs e cotat de regulă, de către dictatori, ca un semnal de slăbiciune. Unul care, invariabil, stimulează încălcări ale normelor conviețuirii și agresiuni de felul celei din Ucraina. Care n-ar fi demarat la 24 februarie 2022, dacă nu livrau americanii spectacolul slăbiciunii lor afgane.
Primejdia în care se află ambele țări nu e, ce-i drept, la fel de acută precum cea confruntându-i pe taiwanezii aflați în bătaia rachetelor de pe avioanele chinezești. Dar nici Tokio, nici Seul nu-și fac iluzii cu privire la riscurile securitare pe care japonezii și sudcoreenii le vor avea de înlăturat, mai ales dacă, datorită insuficientului sprijin militar american, Rusia câștigă războiul din Ucraina.
În această sferă se situează și punctul cel mai slab al noii antante americano-nipono-coreene. Care e afectată de o crescândă decredibilizare a SUA. E vorba de încrederea tot mai scăzută nutrită de aliații Americii față de un partener strategic și o teoretică superputere care tinde, în caz de război și dacă dă de greu, să dea bir cu fugiții înainte de victorie, cum a fugit din Siria, Irak și Afganistan, vânzându-și prietenii și propriile valori spre a-și împăciui, îmbuna și ferici dușmanii.
Slăbiciunea Americii și neîncrederea americanilor în propriul stat
Chestiunea pare, înainte de orice, una de leadership. Ține, prima facies, de vulnerabilitățile, anemia, neajunsurile și inepțiile tot mai vizibile, tot mai rușinoase ale președintelui american Joe Biden. În fapt, sfârșeala, vlăguiala și carențele politice externe ale SUA sunt și efectul polarizării extreme a societății în siajul revoluției culturale maoiste impuse ei de către extrema stângă.
Apoi, ar vrea Biden și alte știri decât cele privind corupția monumentală a fiului său, Hunter, mare toxicoman, escroc fiscal și traficant de influență, care a câștigat averi uriașe de pe urma numelui tatăului său, la care avea acces oricând, în timp ce nu găsea bani să plătească pensie alimentară copilului său făcut din flori. Aceste știri amenință cu atât mai acut realegerea uitucului președinte american, cu cât acuzele de corupție și de chivernisire prin ea îl implică și apasă și pe șeful statului.
Căci potrivit multiplelor probe, indicii și mărturii existente, Joe Biden a profitat el însuși de pe urma afacerilor oneroase ale fiului său. Mai grav, presa și oficialitățile din subordinea lui par să fi jucat și să mai joace un rol cheie în încercările sistematice din ultimii trei ani de mușamalizare a scandalului cu privire la corupția membrilor familiei Biden. În aceste tentative sunt implicați până peste cap și actualul ministru american al justiției, Merrick Garland, precum și poliția federală, FBI.
Implicarea lor e atât de evidentă, încât un sondaj ABC (un post tv de stânga) relevă un fapt amețitor și abisal. Mai puțin de o treime din americani (în speță 32%) continuă să aibă încredere în investigarea lui Hunter Biden de către ministerul american al justiției! Și o jumătate din oamenii de peste ocean consideră că punerea sub acuzare a lui Donald Trump în Georgia e motivată politic!
Ceea ce arată democrația americană ajunsă din far al lumii în tenebre infernale și face acest scandal net mai grav, mai amplu și cu impredictibile efecte decât nefăcutele care i se impută predecesorului și rivalului politic al actualui președinte, Donald Trump. Iar cel din urmă a avut în anii președinției sale cel puțin un amplu succes politic extern: acoprdurile Abraham.
Biden, Asia și ambițiile politice ale președintelui SUA
Cu aceste acorduri SUA au mijlocit încheierea păcii dintre statul evreu și emiratele arabe din Golf, amenințate de totalitarismul islamist șiit al ayatolahilor iranieni.
La rândul lui, predecesorii democrați la președinție ai lui Biden, Jimmy Carter și Bill Clinton au strălucit, la Camp David, între altele prin istorica pace egipteano-israeliană și prin strângerea mâinii întinse de șeful terorist Yasser Arafat, lider al OEP și amic și complice al lui Nicolae Ceaușescu, acceptate după o lungă ezitare, cu urmările știute, de către premierul israelian Itzhak Rabin.
Biden, care se vrea reales la anul, n-are, în actualul proces electoral, nici un succes diplomatic comparabil, cu care să se laude. Și, care să-i compenseze cât de cât serioasele greutăți și reculuri interne.
Or, în loc să se concentreze pe înfrângerea Rusiei cu mâna și pe spinarea eroilor ucraineni, o victorie care i-ar aduce acest triumf extern, dacă nu s-ar teme de el, președintele SUA încearcă să-și procure altă izbândă, net mai neînsemnată și mai lejer de obținut, ca acest summit tripartit. Un succes pe care presa de stânga din Vest va face tot ce poate ca să-l amplifice și să-i ofere liderului de la Washington un respiro, spre a-i escamota necazurile interne și dilemele sale politice grave.
Opțiunile puterilor asiatice
Încât, dacă vor cu adevărat să progreseze pe calea întăririi securității lor regionale și globale, liderii Japonia, Coreei de Sud, Taiwanului și Australiei ar face bine să încheie și acorduri militare mutuale, în plus față de aranjamentele pe care le au în prezent și le vor mai avea în comun cu Statele Unite.
Ele sunt cu atât mai necesare cu cât riscurile de război în Asia sunt, chiar și potrivit New York Times, ”acute”, iar stabilitatea pe termen lung implică o cooperare securitară la toate nivelurile. Nu mai puțin important ar fi ca americanii să-și reformateze economia și toate trei statele să-și amelioreze și să-și intensifice simțitor cooperarea economică, esențială și în plan militar.
China, căreia tiranul ei comunist, Xi, i-a impus o dictatură pe viață, pură și dură, se va simți, ce-i drept, sub o crescândă presiune, cu atât mai mult cu cât îi merge economic din ce în ce mai rău.
O economie gigantică, obișnuită ani la rând să se bucure de sporuri economice colosale, a crescut în al doilea trimestru al anului, potrivit ziarului britanic ”Times”, cu numai 0,8 la sută. Iar șomajul în rândul tinerilor o împovărează masiv, mai ales în metropole, unde a ajuns la 20 %, deși XI se hazardase, ca alți dictatori, să promită marea cu sarea. În speță dublarea PIB până în 2035.
Aberațiile economice ale lui Xi nu sunt decât la prima vedere o știre bună. O cădere economică dramatică a Chinei ar afecta și lumea liberă. Și i-ar putea hrăni tiranului iluzia că și-ar putea compensa eșecul prin aventuri militare externe. Întrucât autoritatea lui e necontrolată, cine să-l împiedice să comită o nebunie sângeroasă de felul celei pentru care vor plăti vreme decenii, poate chiar și timp de secole rușii, pentru vina de a-și fi investit încrederea într-un ”mesia” kaghebist?
Un cantec of road dar actual. Daca aveti timp Dom Iancu, va urez auditie placuta:
Mersi dom Robert!
Mulțumesc. Rupe sufletul. Dar cât de adevărat.
Articolul e în mod cert interesant și bine scris.
C-a s-o fac totuși un pic pe avocatul diavolului:
Nu cred însă că Rusia e în momentul ăsta și-n următorii ani un pericol real pentru Extremul Orient. E mult prea vlăguită și umilită. Presupunând că regimului putlerist îi va urma ceva făcătură similară, tot vor fi necesare decenii ca urmele umilinței din Ucraina (oricum s-ar încheia) să se șteargă și ca Rusia să-și poată încropi o forță militară cu adevărat amenințătoare. Atât sud coreenii cât și japonezii au în teren forțe militate mult peste tot ce putea stoarce Rusia chiar și-n zilele ei bune.
Pericolul a fost și rămâne China și sluga ei din Coreea de Nord. Xi ar putea fi într-adevăr tentat să agite un pic apele prin intermediul nord coreenilor. Taiwanul e nucă mult prea tare din motive de relief imposibil și nu cred că va risca o umilință directă. N-a riscat-o Mao ce avea o autoritate mutt peste orice poate visa Xi la cei deja 70 de ani ai săi.
În altă ordine de ide, legat de Siria, Irak și Afganistan: În opinia mea Siria a fost un model strălucit de implicare americană. Trump a promis în campania electorală din 2016 că va termina ISIS în primul an de mandat. În primele 6-7 luni ăia pierduseră 99% din teritoriu și gorsul „combatanților” erau în lagăre. Implicarea americană a fost de sub 3000 de oameni în teren. Fără circ în media. S-a lucrat prin lovituri aeriene și aliați mai mult sau mai puțin dubioși. „Mission accomplished boys let’s go home!” 👍 Încercarea de răsturnare a regimului Assad ar fi fost o greșeală fatală. Așa cum s-a vădit a fi fost răsturnarea regimului lui Saddam în Irak și a talibanilor în Afganistan.
Marea eroare din Irak și Afganistan a fost tocmai exercițiul futil de „nation building”.O ocupație îndelungată și încercări infantile de construire a unor țări civilizate cu oameni scufundați în Evul Mediu. Așa ceva nu se poate. Sigur că retragerea lui Obama din Irak cu anunțarea unei date limită în ziare sau cea în „panic mode” a lui Biden din Afganistan au fost amândouă catastrofale. Dar așa rele cum au fost ele, menținerea ocupației ce nu avea nicio noimă și niciun obiectiv clar și tangibil era o prostie și mai mare.
În cazuri din astea e suficient să-i dai tiranului o lecție. Îl bombardezi până-i sună apa-n cap și asta-l potolește. Măcar o vreme. Era exact ceea ce trebuia să facă Bush în 2001-2003. Bush sr. mult mai lucid și mai înțelept ca juniorul s-a oprit în 1991 atunci când și-a atins obiectivul militar și politic de alungare al lui Saddam din Kuweit. Nimeni și nimic nu l-a putut aburi să intre în viesparul din Irak. Nu știu cât e de adevărat, dar un cunoscut ce lucrat în administrația Bush jr. susținea că Bush sr. a făcut eforturi imense în toamna 2001 să-l oprească pe junior de la o acțiune terestră și că relațiile dintre ei ar fi ajuns din cauza asta extrem de tensionate.
E o prostie fenomenală să-l răstorini pe tiranul de la butoane fără a avea în buzunar un alt tiran binevoitor cu care să te poți înțelege. „Democrația” în lumea musulmană înseamnă în cazul fericit ceva ca Mubarak sau al Sisi (în Egipt) și în varianta cea mai proastă Khomeini în Iran. Opțiunea unei democrații așa cum o înțelegem noi pur și simplu nu există. Orice alegeri cât de cât oneste aduc la putere teroriști islamici fanatici.
Mulțumesc pentru apreciere. Enunțați multe judecăți interesante, dar speculative și problematice. Unele țin de înțelepciunea convențională care e prea adesea deficitară. De pildă ”Rusia nu e un pericol acum pentru Extremul Orient”. La prima vedere așa este. Nu pare un pericol. Dar la o privire mai atentă? China e cu ochii cât ceapa pe aventura ucraineană a Rusiei, care, dacă Putin izbutește, va stimula puternic tentația cotropirii Taiwanului, nutrită de Xi. Rusia e apoi parte a unei alianțe globale care mai cuprinde, între altele, Iranul. Ca atare, pericolul ei nu se poate gândi și discuta (doar) regional, în termeni de ”Extremul Orient”, ci e de analizat global, ca pilon central al dictaturilor aflate în război contra Vestului și modelului de societate occidentală. În acest context, America nu-și mai înțelege menirea și valorile care au făcut-o mare, motiv pentru care comite greșeli mult mai mari decât tentativa lăudabilă și firească de nation buiding. Care a reușit în Japonia și Germania, dar n-avea cum să izbutească în Irak sau Afganistan, fără eforturi net mai susținute, net mai îndelungate și sistematice și fără investiții net mai mari, decât cele făcute.