Când lumea face șpagatul între Infern și Paradis

Ce ne sare în ochi dacă ne uităm la lumea în care ne aflăm? Ura, depravarea și violența ei, a celor care, ca Putin, ca teroriștii islamici, au atacat bazele unității și coexistenței noastre moderne.

Ce-i unește? Ura pe libertate și pe civilizația întemeiată pe norme drepte, iar nu pe forță. Și religiile politice.

Împotriva religiilor politice ne avertizează și H.R. Patapievici în Dilema.

Potrivit lui, ”în secolul XX am avut două grave încălcări ale principiului modern „religiile politice sînt interzise”: avem religia politică a naţional-socialismului, a fascismului şi a comunismului. Iar al treilea pilon este ceea ce am putea numi un nou raport dintre religios şi politic, care rapid poate fi exprimat ca fiind secularizare. Și în fine ultimul, cel mai spectaculos poate alături de capitalism, care este știinţa modernă a naturii”.

H.R. e un erudit și un gânditor remarcabil de profund, dar uneori uită să-și verifice aserțiunile. În secolul XX n-am avut doar două încălcări ale principiului modern care solicită evacuarea din cetate a religiilor politice. Am avut patru. Bolșevismul, nazismul, fascismul fundamentalist creștin (ortodox, legionar, dar și catolic) precum și islamismul.

Antecedente lor? Vechi. Extrem de vechi. În epoca modernă va trebui căutată originea urilor și violențelor totalitare în ideologiile nășite de inchiziție, iluminiști și Revoluția Franceză.

Puteau fi evitate catastrofele generate de ideologii precum cea comunistă? Nu știu. Și nu cred că e cazul să ne dedăm unei istoriografii contrafactuale.

Să notăm însă, întrucâtva în răspăr cu părerea exprimată de H.R Patapievici în același text publicat de Dilema, că analizarea ingredientelor civilizației noastre nu cu venerabilele texte ale lui Homer din Iliada și Odiseea trebuie începută. Potrivit lui Patapievici, ”revoluțiile culturale în cultura noastră, în civilizaţia noastră…au fost legate întotdeauna de revizitarea lor” (când s-au produs). Tot ce se poate. Dar tuturor – inclusiv lui Homer și implicit Iliadei și Odiseei – le premerge Biblia. Și, concret, primele ei capitole, Geneza și pericopa Noe.

Iată textele noastre cu adevărat fondatoare. Care conțin ”in nuce” toate ideile fundamentale privind viața, temeiurile lumii și civilizației (bazate nu doar pe dragoste, ci și pe justiție) precum și prezervarea, respectiv salvarea și înflorirea lor.

E uimitor, în context, că, după căderea îngerilor și dezmățul lor generator de ”hamas” (în originalul ebraic) – deci de ură, de violență și de moarte, Creatorul își îngrădește dezamăgirea și pregătește depravatei și sângeroasei umanități barbare, o vremelnic nedemnă coroană a lumii create pentru ea, nu doar finalul ei, prin potop, ci și salvarea. Salvare care are loc prin Noe și familia sa, prin fiii, soțiile și progeniturile lor.

Arca e, deci, vehiculul mântuirii originare. Împreună cu Geneza, ea ne lămurește cu secole înainte de Socrate, Platon și Aristotel, ori de Europa creștină, pe ce temeiuri sunt așezate universul, viața omului, a societății și civilizației construite de ființa omenească.

Reiese, înainte de orice, că e nevoie de minima moralia, de dreptatea fie și rudimentară a unui om ca Noe, pentru ca salvarea să fie posibilă.

Mai aflăm, între altele, că viața omului e neprețuită, pentru că a fost creată după chipul și asemănarea Lui, astfel încât să Îl determine să ceară omului care varsă sângele semenului său plata fărădelegii lui. Că viața e, în genere, atât de specială, încât chiar și cea a animalelor se cere protejată și respectată. Că viața omului (ca și a animalelor intrate perechi, perechi în arcă) nu poată propăși în singurătate, în lipsă de familie, în ură, violență și dezbinare. Ori în lipsă de respect față de părinți, respectiv față de tradiții, cum ne învață episodul blestemării canaaniților.

Și mai descoperim că unitatea către care trebuie să aspire ființele omenești nu trebuie să fie una fără de Dumnezeu, ca a generației Turnului Babel: o unitate dedicată transpunerii de proiecte ale răului malign, ca zgârie-norul babiloniei, edificat întru detronarea lui Dumnezeu.

Lecțiile contemporane ale acestor pasaje sunt inestimabile. Pentru legionari și islamiști, ele sunt inaccesibile. ”Vă vom învinge, evrei, pentru că voi iubiți viața, iar noi moartea”, au tot spus, în trecut, într-o formă sau alta, și legionarii și, mai nou, ideologii Frăției Musulmane, jihadiștii Hamas și ai Hezbollah.

Pentru legionari și islamiști și aliații lor woke, in corpore antisemiți, lecțiile biblice sunt inaccesibile, nu doar pentru că ideologiile lor sunt din principiu, oricât ar fi de diferite, refractare realităților, ci și pentru că sunt religii politice slujind morții, nu vieții.

Or, indivizibilitatea cerută de Dumnezeul cel viu nu totalitară trebuie să fie. Nu extremistă, falsă, naționalistă, globalistă, anti-creștină, antisemită, antioccidentală, pe scurt colectivistă trebuie să fie unitatea, ci întoarsă cu fața spre adevăr, libertate și dreptate și, deci, spre pacea Paradisului.

Iată perspectiva dinspre care trebuie înțeles, cred, un pasaj al textului datorat lui H.R. Patapievici din numărul din 23 octombie al Dilemei: ”Cioran îşi amintea că Nae Ionescu, profesorul lui, vorbea des despre Infern la cursurile lui, dar niciodată n-a pomenit de Paradis și s-a întrebat: de ce? Răspunsul i l-a dat un francez, Henri Michaux, care spunea: „Lumea noastră nu e făcută pentru Paradis”. Lumea noastră care? Lumea noastră modernă”.

Prietenul lui Cioran, Michaux, se înșela. Nu era făcut pentru Paradis Nae Ionescu. Sau tânărul și cinicul Cioran, nu lumea. Cum să nu fie făcută pentru Paradis o lume întemeiată pe ideea legământului cu Dumnezeu cel Sfânt, o lume în care, ca să folosim un termen existențialist, n-am fost defel ”aruncați”, ci chemați să ne opunem nedreptății? Și în care ”ce ți se cere, omule, dacă nu să faci dreptate să iubești să fii bun și să umbli smerit cu Dumnezeu” (1)? În speță să faci rai din ce ai?

Mih. 6,8