Drogurile erau viața lui. Și moartea lor

Era fatală vărsarea de sânge nevinovat de la 2 Mai? Defel. Dar dacă nu: cum putea fi evitată?

Junele ucigaș de la 2 Mai nu era necunoscut poliției și procuraturii. Și totuși, n-a fost împiedicat să distrugă vieți, omorând, stupefiat de o cantitate mare de cocaină, amfetamine și metamfetamine, niște tineri inocenți. Arma lui? Un automobil de lux extrem de scump. Și incompetența sau corupția autorităților.

O mașină decapotabilă, de epocă, marca Mercedes 450 SL, dotată cu un motor extrem de performant: cu ea, Matei-Vlad Pascu a spulberat un grup de oameni, care se plimba pe stradă, în vacanță, la mare, într-o localitate care mi-a fost în copilărie și adolescențe capitala inimii. După care, laș, a luat-o din loc, fugind în stațiunea vecină, în loc să dea răniților o mână de ajutor.

Coordonate istorice

2 Mai are în inima mea o rezonanță specială. Nu mai e, ce-i drept, satul unei elite culturale subțiri care-și petrecea în comunism concediile în condiții rustice, între lipoveni, găgăuzi, turci și tătari, sperând să fie, pentru câteva săptămâni, departe de partid, securiști, cenzori și inchizitori. Nimic nu m-ar fi împiedicat să-mi fac acolo plinul de pozne, pocinoage și năzbâtii, dacă nu m-ar fi frânat, totuși, întrucâtva, educația și conștiința consecințelor pe care le puteau antrena trăsnăile și dăndănăile pentru ai mei. Și frica de pușcărie. Care, în comunism, era dură. Cum erau și tinichelele cazierului.

Întrucât ai mei nu erau nomenclaturiști, intuiam că n-aș putea scăpa, ca beizadelele, de pedepse. De pildă ca fiul premierului comunist, Ion Gheorghe Maurer, despre care se povestea că pusese pe foc cataloagele din cancelaria școlii noastre, fusese prins și nu pățise mare lucru, pentru că era fiul lui tăticul. Prietenul său, Serghei Mizil, admite, de altfel, că a fost stricat și distrus de clemența de care, tot mereu, a beneficiat.

Matei-Vlad Pascu e progenitura unor bogătași care și-au obținut prosperitatea între altele din afaceri cu terenuri. Belșugul nu e un păcat. Și nu e cazul să se osândească afluența și abundența, cât timp sunt create de merit, prin muncă. Dar lipsa educației e mortală. Mai ales când i se dau copilului pe mână bolizi pentru care e nevoie de experiență și maturitate, ca să fie conduși în oarecare siguranță.

Când părelnica ”bunătate” devine moarte de om

Nu mai puțin fatală, potențial: toleranța legii față de un delincvent. Șoferul care a omorât tineri inocenți pe litoral, fusese arestat cu un an și jumătate înainte de crimele lui, având asupra sa o cantitate penalizabilă de canabis. Ar fi putut fi pedepsit, conform Legii 143/2000, cu amendă, sau, net mai bine, pentru că n-ar fi usturat doar buzunarul părinților căpătuiți, cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani. Ar fi putut fi reținut și în noaptea accidentului fatal. De polițiști care l-au oprit și găsit cu drogul în mașină. Dar i-au dat drumul.

Și procurorii l-au iertat, anterior. Magistrații DIICOT au susținut la început de an, validați fiind de Tribunalul București, că n-ar fi existat, chipurile ”un interes public” în urmărirea în continuare a suspectului.

Motivele îngăduinței

Se vede azi că a existat. Și ce interes public acut ar fi fost! Cum nu se poate mai grav, după un an de investigații, e modul în care procurorii și-au motivat decizia, acceptată de judecători, de a renunța la urmărirea penală a toxicomanului, deși adolescentul se lăuda în Internet și pe hainele proprii, între altele, că ”drogurile sunt viața lui”, se împăuna cu banii care-l dădeau afară din casă și cu mașinile de lux peste care erau stăpîni el și părinții lui putred de bogați.

Se pun întrebări simple și legitime. De ce ”n-au văzut” procurorii ce mesaje lansa toxicomanul în rețelele sociale, de vreme ce l-au iertat? Și de ce n-au înțeles, în răstimp de un an, gradul de pericol potențial semnalizat de ieșirile lui? Nu aflaseră ei că numărul șoferilor care conduc drogați a crescut dramatic în România? Și că Matei-Vlad Pascu e cauza unui lung șir de reclamații pentru turbulențe grave?

Cât de incompetenți pot fi magistrații în aprecierea unor conduite? A unor personalități deformate? Cât de greu le-ar fi fost să afle ce e, cu adevărat, în capul nu tocmai plin de idei al delincventului? Nici măcar un băiat de bani gata cu propensiune spre dezmăț și lipsă de măsură nu mai știu procurorii de la Diicot să recunoască? Și câtă psihologie învață ei, sau, mai precis nu învață acești slujbași ai justiției, de nu sunt în stare să prevadă ce va urma iertării lor?

Magistrații și-au motivat decizia cu trimitere la existența unei prezumtive ”disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea unui proces penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii”. Halal disproporție!

Felicitări, domnilor procurori! Să vă fie de bine cheltuielile de acum! Să vă priască și vouă și legislatorilor care vă permit să fiți toleranți cu cine nu trebuie, atât remușcările de-o viață ale ucigașului, cât și sângele nevinovat ce vă pătează mâinile, pentru că fapta lui vi s-a părut ”insuficient de gravă” în raport cu familia ”bună” din care provenea.

Ce le-a lipsit magistraților

Dar nu li se solicită procurorilor prea mult? Să fie ei Mafalda? Să fie obligați să ghicească viitorul? Ei de unde să știe ce urma să se întâmple după câteva luni de la iertare, la 2 Mai? Nu li se cere, oare, să fie profeți?

Nu. Li se cere polițiștilor (care i-au dat drumul lui Matei-Vlad cu trei ore înainte de accidentul fatal, deși îl prinseseră cu drogurile în mașină) să-și facă datoria, nu să devină complici la crime. Iar procurorilor, să citească și să interiorizeze esențialul literaturii de specialitate, al istoriei, al experienței societăților democratice modere. Toate ar fi trebuit să-i avertizeze și pe ei, și pe parlamentarii și judecătorii ocupați să-și apere pensiile speciale, că îndurarea e o armă cu două tăișuri, iar indulgența un instrument complex, de mânuit cu atenție și parcimonie.

De ce l-au iertat porcurorii și polițiștii? Dintr-o monumentală nepăsare sau din tâmpenie, înveșmântate în părelnică inteligență. Pentru că n-au înțeles că, deși legea nu poate înlocui educația lipsă, poate proteja întrucâtva societatea de urmările nefaste ale lipsei celor șapte ani de acasă, dacă i se aplică normele cu o severitate aptă să pună colectivitatea la adăpost și să-l apere pe teribilist de el însuși. Dacă, în loc să-l ierte, l-ar fi pedepsit exemplar, avem motive întemeiate să credem că viața lui ar fi fost alta, acum. Și, mult mai important: studenții pe care i-a ucis înainte de a trăi, ar mai fi fost, bine mersi, în viață.

Cum știm că au greșit?

Care sunt aceste motive întemeiate? Le detaliază literatura de specialitate, experiența și statisticile. O politică a toleranței zero iscă acea salvatoare descurajare și frică de pedeapsă, care poate mântui existențe pornite, altminteri, pe calea carierei delincvenței, pe drumul fărădelegii ducând la crimă sau la un destin de mafiot. Toleranța zero dă multor descreierați o șansă , chiar dacă n-au beneficiat de un minim de educație.

Cine a demonstrat acest lucru? Între alții, primarul metropolei New York, Giuliani, în anii 90. S-a aflat opt ani la cârma unui oraș prăbușit în delincvență, violență, crimă. L-a ridicat, asanat și l-a prefăcut într-o urbe sigură.

Fără o politică strictă de ”law and order”, italo-americanul Giuliani, care provenea el însuși dintr-o familie mafiotă, dar a devenit, ca procuror, coșmarul Cosei Nostra, n-ar fi reușit în veci să reducă sensibil nivelul infracționalității din New York. A înjumătățit-o în doar câțiva ani. Apoi a diminuat-o încă și mai mult.

Că Rudy Giuliani a derapat apoi politic, că se confruntă cu acuze privind propria sa integritate, nu-i scade nici meritele, nici extraordinara performanță în lupta împotriva crimei, ca primar.

Dar o cleptocrație e prin definiție permisivă. Cum să apară o politică a toleranței zero într-o țară postcomunistă în care domnesc dacă nu securiștii și nomenclaturiștii din epoca lui Maurer și Mizil, nașii, fiii și nepoții lor? România și-a strâmbat durabil legile, codul penal și procedurile, ca să beneficieze maxim de ele hoții, plagiatorii, abuzatorii, criminalii și corupta protipendadă politică și de afaceri postsecuristă.

Pe banii mămicii și tăticului, răufăcătorii dispar, după omorul cu automobilul și tergiversarea predictibilă a procesului până aproape de prescripție, în câte o metropolă occidentală. Din Italia e greu să fie extrădați. Cum să nutrească vreun potențial criminal vreo teamă de consecințele netrebniciilor lui? Străzile publice le par multora moșia familiei. Iar trecătorii, un soi de iobagi sau de gândaci, (ce să faci, asta e, n-ai de ce să regreți dacă îi calci).

Și cum să fie introdusă toleranța zero într-o epocă a stupizeniei generalizate, datorate Zeitgeistului progresist, marele ucigaș de valori, în care interesează clemența pentru făptași, nu și suferințele victimelor și familiilor lor? Așa că e predictibil ca, în România, drogurile, care sunt și ”viața” altora, să continue să le secere pe ale multora.