Cine te-a omorât, Nene? Și ce aflăm despre ”Jormania” din asasinatul lui Culianu? (IX)

Mobilul crimei. 5 motive probabile

Toate articolele despre asasinatul comis asupra profesorului Ioan Petru Culianu se pot citi AICI

Cât adevăr e în ipoteza Securității ca făptaș? Precis nu vom ști decât când vom afla fără rest numele asasinilor. Dar e cert că e nu doar doldora de verosimilitate. E și singura cu adevărat rațională.

Pentru că am atras atenția asupra plauzibilității unice a tezei Securității (care, să nu uităm, avea la acel moment și-o componentă legionar-ortodoxist-național-comunistă în rândurile și în elita ei) s-au pus în mișcare diverse și diverși, în ultimele luni. Eu și alții am devenit obiectul unor tentative de manipulare pe modelul pistelor false create de asasinii lui Ioan Petru Culianu întru derutarea poliției americane, astfel încât făptașii să-și poată șterge urmele. În plus, am devenit ținta unor apeluri telefonice și amenințări vagi, dar suficient de îngrijorătoare ca să declanșeze vechi aprehensiuni, o nouă alarmă și, vai, impulsul autocenzurii în cei care mai analizează sau reanalizează asasinatul din 1991. Am informații credibile că și Ted Anton a împărtășit în ultimele zile această experiență.

Tânărul Ted Anton a realizat acum trei decenii o investigație foarte serioasă, detaliată și sagace și prezintă teze absolut credibile atât în cartea sa, cât și în conversațiile pe care le-am avut cu publicistul Geo Scripcariu, discuții publicate de cel din urmă. Datele investigației nu s-au schimbat esențial nici după mai bine de trei decenii de la omor.

În fapt, s-au nuanțat, concretizat, precizat. Ted Anton continuă să aibă un făptaș favorit: poliția secretă a României, cum i-a spus lui Geo Scripcariu într-un recent interviu. Nu întâmplător. Pentru că, în opinia acestui foarte inteligent profesor de la Universitatea de Paul, ”moștenirea eternă rămasă de pe urma lui Culianu” și a studiilor sale despre filosofia și magia renașterii, despre Ficino, Pico della Mirandola și Bruno, este înțelegerea modului în care pot fi manipulate populațiile. ”Asasinarea lui evidențiază forța și pătrunderea intelectuală a muncii sale. Ar mai trăi dacă munca lui n-ar fi fost plină de adevăr. Pe cineva l-a înspăimântat atât de rău, încât a dispus asasinarea lui”.

Într-o discuție recentă cu G.S., mi-am articulat intuiția, potrivit căreia mai degrabă decât o singură lucrare, ansamblul operei lui Culianu – de la studiile sale despre magie și până la cele despre călătoriile în lumea de dincolo, despre celelalte dimensiuni și timpul reversibil, despre regele Mihai și situația politică din România comunistă și iliescistă trebuie să-i fi convins pe securiștii ocultiști că Ioan Petru Culianu e in toto un pericol acut (pentru sistemul securisto-sereist implementat în 1990), și trebuie înlăturat. E adevărat însă că lucrarea despre Giordano Bruno și expertizele lui Culianu în chestiunea manipulării maselor și în magie trebuie să fi jucat un rol ieșit din comun în uciderea lui.

Securitatea pe urmele lui Culianu

Știm că Securitatea s-a interesat extrem de mult de Culianu. Și-anume cel puțin din 1984. Probabil însă de mai de mult. În 1984, poliția politică național-comunistă a încercat să-l racoleze pe Andrei Oișteanu spre a-l spiona pe Culianu. Oișteanu afirmă, convingător, că a refuzat.

Anton a cerut FBI-ului să ofere acces la rapoartele neredactate ale poliției federale americane. Același lucru trebuie cerut azi la SRI, SIE și CNSAS. După scandalosul verdict de achitare a securiștilor torționari și, probabil, asasini ai lui Gheorghe (Babu) Ursu e urgent să se facă lumină deplină. Mai mult decât oricând este nevoie de această lumină.

Cum a remarcat Ted Anton, polițiștii americani au avut probleme de la bun început cu localizarea pe hartă a României și cu înțelegerea problemelor ei. Și, mai ales, cu înțelegerea motivului pentru care Culianu, în ciuda numărului său restrâns de cititori, reprezenta o problemă ieșită din comun pentru Securitate. O problemă care să justifice un asasinat.

Din unghiul meu, congruent în parte cu al altor analiști, sunt câteva motive fundamentale pentru care Culianu a părut să fie un pericol mortal pentru Securitatea postdecembristă a unor ”Gologan” (dictatorul din ”Jormania”), respectiv pentru șefii ei și ai SIE, Voican și Caraman, ca și pentru regimul fesenisto-iliescist, ieșit câștigător din revoluția televizată, cu gigantica ei manipulare de dimensiuni hitlerist-goebbelsiene, depășind chiar și obișnuitele campanii dezinformatoare sovietice.

5 rapide motive pentru care Culianu părea să-i amenințe acut pe securiști și nomenclaturiști

1) Omul era un specialist în manipulare. O dovedise în cartea sa ”Eros și magie în Renaștere”. Lucrarea tematizează între altele tocmai ceea ce de la Marsilio Ficino, Pico de la Mirandola și, mai ales, de la Giordano Bruno și lucrarea sa ”De vinculis in genere” încoace, se știe a fi influențarea prin sugestie a individului și grupului său social, ca efect al erosului, magiei și, mai ales, al manipulării prin imagine.

Or, pentru niște securiști care-și proiectaseră cu grijă apărarea de vindictă, protecția de lustrație și rămânerea la putere postcomunistă, pe timp nelimitat, prin intermediul manipulării televizate numite ”Revoluția tv”, astfel încât oamenii să se creadă în ”democrație”, când de fapt nu părăsiseră nicio clipă sfera dictaturii partidului unic, scrierile, informațiile istorice și capacitățile cognitive și în special manipulatorii ale unui Culianu erau riscuri mortale.

2) Cu atât mai mult cu cât, în alt doilea rând, era expert în gnoză și ocultism, prevăzuse încă din anii 80 revoluția televizată din ”Jormania” și păruse în repetate rânduri să fie în stare să probeze că e capabil să ”ghicească viitorul” prin Tarot, chiromanție, geomanție și alte practici oculte.

Pentru niște aficionados ai ocultismului și magiei albe sau negre ca securiștii și unii dintre stăpânii lor de atunci, atari aptitudini (și poziția din care le folosea) îl diferențiau net pe Culianu de toți ceilalți critici ai regimului Iliescu din țară și străinătate, transformându-l într-o amenințare unică și incalculabilă. Ceea ce răspunde consistent obiecției larg vehiculate prin narativul securist, potrivit căreia ar fi existat, chipurile, în epocă, adversari ”mai redutabili” ai comunismului, ai regimului și ai Securității decât Culianu, astfel încât cel din urmă să nu fie o țintă de asasinat rezonabilă, în timp ce alți disidenți (”mai incomozi” , pasămite, pentru poliția politică) au rămas nederanjați.

Cu o lună înainte de Revoluție, când puțini credeau că va cădea și Ceaușescu, fixat aparent solid în șa, spre deosebire de omologii săi esteuropeni debarcați, Culianu se arătase apt să le prezică unor opozanți sau disidenți ca Pleșu, precum și cumnatului său, Dan Petrescu, de la Iași, că, ”într-o lună, vor fi miniștri”. Ceea ce s-a și întâmplat, imediat după 22 decembrie 1989. E lesne de imaginat ce șoc le va fi iscat securiștilor acuratețea acestei predicții.

3) Omul știa să scrie. Era talentat, scria repede, scria excepțional. Iar scrierile sale politice convingeau. În plus, ele nu lăsaseră să plutească nicio îndoială asupra ireductibilității vrăjmășiei sale față de perpetuarea criptocomunistă a regimului iliescist, a elitei lui protocroniste și a poliției lor secrete, precum și convingerea sa inebranlabilă, că românii își pot câștiga libertatea. În plus, avea el însuși, dar și prin prietenii săi, între care mai ales scriitorul Andrei Codrescu, acces la radioul public american și la o sumedenie de alte canale mediatice, nu în ultimul rând românești. Chit că acestea din urmă l-au cenzurat când a abordat, fictiv, adevăruri incomode, foarte critice, despre Eminescu.

4) Titlurile lui academice de la Sorbonna și de aiurea, cărțile și articolele sale, prietenia lui cu personalități de anvergură globală ca Umberto Eco sau ca româno-israelianul Moshe Idel, poziția lui în elita intelectuală americană și capacitatea lui de a o influența decisiv, ca succesor, la catedră, al lui Mircea Eliade, amenințau să devină ample probleme de imagine suplimentare pentru securiști.

Căci toate acestea demonstrau că Nene Culianu, incontrolabil cum se dovedise, nu mai poate fi momit cu promisiuni, paguba potențială fie și doar în materie de imagine, pe care le-o putea provoca inamicilor săi politici fiind, simultan, decisivă.

5) Urgență maximă a dobândit însă înlăturarea sa după joncțiunea lui Ioan Petru Culianu cu regele Mihai. Convertirea subită a lui Ioan Petru Culianu la monarhism constituțional nu e de mirare în contextul politic dat. Perpetuarea comunismului și securismului românesc sub Iliescu devenise evidentă și incontestabilă după ciocnirile interetnice de la Târgu-Mureș din primăvara anului precedent și consecința lor imediată, care a fost reînființarea Securității sub sigla SRI și SIE și a organului lor propagandistic, național-comunist, ”Săptămâna”, rebotezată ”România Mare”. Mineriadele au confirmat alunecarea în barbarie kampuciană a României comunist-postcomuniste.

Încât întâlnirea lui Culianu cu un rege Mihai aflat în deplinătatea facultăților sale extraordinare de lider și la apogeul unei popularități enorme, complet neașteptate pentru securisto-legionaro-comuniști, îi va fi șocat, zguduit, înspăimântat și înfuriat de asemenea pe pilonii regimului fesenist. Un regim despre care se știe cât de panicat, cât de inept, cât de imbecil și de idiotic a reacționat la primele vizite regale în țară. Regele trebuie să fi fost cotat atunci, la București, ca un adversar formidabil. Ba chiar ca inamic public numărul 1. În joncțiune cu Ioan Petru Culianu însă, regele amenința să devină parte dintr-un cuplu invincibil.

Iar asasinii nu l-au omorât doar cu metoda preferată a KGB-ului, ”un glonț în ceafă”, cum a remarcat, pe drept, generalul Pacepa, ci au plantat, pe tipar kaghebist, sumedenie de piste false, care funcționează, parțial, până azi.

Au făcut-o cu expertiza ucigașilor polițiilor politice comuniste. A KGB-ului, căruia, în ”Fantapolitica”, Nene îi atribuie capacitatea de a fi rulat programe de computer apte să edifice universuri paralele de felul celor ce se nasc de pe urma întoarcerii unui personaj în timp…în speță o multiplicare a universurilor, în aşa fel încât fiecărei posibilităţi să-i corespundă un univers real.

Asasinii cu școala KGB chiar au inventat câteva universuri paralele

Asasinii l-au pus pe Culianu, printr-o anonimă, să telefoneze la un număr aiurea din Columbia cu puțin înainte de a fi împușcat de ziua onomastică a mamei sale, ca să acrediteze o teză a unei presupuse ”toxicomanii” și ”implicări în mafia narco-traficanților”, o irezistibilă cârpă roșie în ochii taurului poliției americane de pretutindeni.

Asasinii au răspândit zvonuri despre supărarea legionarilor pe succesorul chipurile ingrat al lui Eliade (pe care, culmea, Culianu l-a văzut în Scoptofilia ca un bun președinte al României) și altele despre ocultiști, ori despre imaginata lui homosexualitate. Și, pentru uzul unei poliții naive, precum cea a SUA, au evitat amortizorul și metodele obișnuite ale asasinilor profesioniști ale gangsterilor de peste ocean, astfel încât să pară că omorul n-ar fi fost unul comandat și executat de profesioniști.

Nu știu ca legionarii să fi procedat vreodată cu atâtea precauții, aplicație și profesionalism. Nimeni n-ar fi procedat în epocă, probabil, cu atâta rigoare, acribie și abilitate tehnică, în afara asasinilor unei instituții din plin asasine și cu mare experiență în a omorî oriunde și oricând, ca Securitatea. Și nimeni nu era, în epocă, mai ocultist (și mai sensibil la expertiză în sfera magiei) decât primul șef al Securității post-ceaușiste, Gelu Voican Voiculescu.

Înseamnă toate acestea că sunt de părere că securiștii ar fi citit și înțeles întreaga operă a lui Culianu, în toate aspectele ei cele mai profunde și cele mai înalte, la justa ei valoare?

Câtuși de puțin. Înseamnă doar că e convingerea mea că au înțeles că nu știu destul ca să-l poată urmări, contracara și ține la respect, astfel încât li s-a părut incontrolabil, neverificabil, irepresibil și indomptabil, – pe scurt: un pericol incomensurabil în ostilitatea lui față de securism, cât timp rămânea în viață.

Ce-a ajuns Jormania?

Ajuns aici, I rest my case. Nu voi numi făptași indubitabili ai asasinatului căruia i-a căzut victimă Ioan Petru Culianu, pentru că nu dețin informațiile, probele și mărturiile necesare să-i arăt cu degetul în mod direct. Las prin urmare cititorii acestei reconstituiri să-și formeze propria părere, promițându-le că nu sunt sinucigaș, că n-am de gând să dispar subit, nici să mă las intimidat sau amuțit de frică. Și n-am de gând să tac nici din orice alte motive.

Am scris în fapt toate acestea nu doar din respect pentru memoria celui care a fost Culianu, ci și pentru că m-a interesat în cel mai înalt grad dacă ”Jormania” mai există. Dacă statul securist continuă să otrăvească existența românilor. Dacă asasinii rămași printre noi continuă să compromită încercările de transformare a ”originalei democrații” românești într-o democrație veritabilă, într-un stat de drept autentic.

Sentința istoric revizionistă și juridic aberantă, date fiind probele, a ÎCCJ, în procesul criminalilor împotriva umanității care-l au pe conștiință pe Gheorghe (Babu) Ursu, demiterea din funcția de director științific la Institutul Revoluției (la care a tăiat și spânzurat multă vreme Voican Voiculescu) a fiului său, Andrei Ursu, perpetuarea cleptocrației, manifestată între altele în imperisabilitatea aparentă a pensiilor speciale și, nu în ultimul rând, avertismentele și amenințările voalate, cerându-le publiciștilor care investighează asasinarea lui Culianu s-o ”lase baltă”, transmit un mesaj clar. Jormania lui Culianu n-a dispărut. E între noi, sinistră, abjectă, falsificatoare, plagiatoare, manipulatoare și criminală. Nu ne putem deroba de misiunea de a o demonta. Cum? Înainte de orice, articulând adevărul. Și, dacă se poate, făcând dreptate.

Voi continua, cât trăiesc și mă ajută Dumnezeu, să spun adevărul. Doar adevărul, în măsura în care-l deslușesc. Îi invit pe cei care-l cunosc poate mai bine decât mine să iasă în față și să-l rostescă răspicat.

E, din mai multe motive, de mare importanță și chiar de importanță excepțională să depună mărturie atât șefii forurilor competente de la SRI și SIE și de la poliția federală americană, FBI, cărora li se cere să deschidă rapid dosarele, cât și făptașii, dacă și care mai trăiesc. E important ca să-și delesteze conștiința împovărată. Și e esențial, istoric, fiindcă în cauză e elucidarea asasinării unuia dintre cei mai mari gânditori români din toate timpurile.