E lumea la răspântie? Șefii diplomației principalelor puteri occidentale și-au programat întâlnirea de la Paris la 27 martie. E un bun prilej spre a pune planeta și Iranul la cale.
Și nu în ultimul rând de a înțelege alianțele și ambițiile lui genocidare, nu doar totalitare.
Mă îndoiesc însă că toți realizează că se găsesc la o răscruce istorică. Și ei, și Vestul. Dar ce vor hotărî mai marii statelor G7 și, mai ales, Donald Trump, va tranșa probabil definitiv soarta lui.
Că e pe tobogan știm de peste 100 de ani. De la apariția, în 1918, a ”Declinului Occidentului”, pe care filosoful german Oswald Spengler o pusese pe seama individualismului. Spengler credea că salvarea ar veni de la forme de colectivism de tipul socialismului prusac și al catolicismului inchizitorial, spaniol. Peștele de la cap se împute. Ambițiile spaniole de mare putere au fost îngrupate în 1492 de regii catolici la îndemnul inchiziției. Care s-a reinstalat la Madrid cu premierul Sanchez. Extremistului de stânga antisemit de la cârma guvernului spaniol, mullahii i-au acordat (în calitate de ”prieten al revoluției islamice”), drept de liberă trecere prin Strâmtoarea Ormuz pentru petrolierele spaniole.
Cât despre Spengler, Germania sa natală, proaspăt ieșită din înfrângerea din primul război mondial, avea, peste doar 15 ani, să cadă pradă delirului antisemit al ”Protocoalelor înțelepților Sionului”, lectura țaristă preferată a lui Hitler, apoi colectivismului hitlerist și, în final, psihozei colective care a dus la entuziasta declanșare a celui de-al Doilea Război Mondial. Ce a urmat, se știe. Germania s-a prăbușit, fiind scindată, politic, timp de aproape o jumătate de veac. Iar moral, până azi.
Peștele în continuare de la cap se împute
Nimic nu ilustrează mai convingător acest proverb decât halul în care vârfuri ale elitei culturale și politice europene și americane tratează actualul război al civilizației, împotriva unei barbarii nemaipomenite de la hitlerism încoace.
Nimic nu-i subliniază actualitatea mai mult decât antisemitismul, antisionismul, confuzia, perplexitatea, prostia și lașitatea cu care aceste vârfuri abordează conflictul din Iran.
Și nimic nu alarmează mai mult decât modul în care ele ignoră, minimalizează sau trec sub tăcere rațiunea de stat a unui regim islamist pentru care genocidul și crearea unui glob totalitar, teocratic, islamic, prin suprimarea mai întâi a statului evreu, apoi a democrațiilor (creștine) e nu doar un plan teoretic, ci a început acum aproape 50 de ani să fie transpusă. Cum? Printr-un cortegiu de crime, care nu s-au oprit la bariera exterminării propriului popor nesupus.
Acest popor rebel, însetat de libertate, pare să continue să fie trădat. Între alții, de liderii puterilor occidentale. Care ar avea, împreună, forța de a le veni de hac torționarilor și asasinilor clericali iranieni, dar se tem, să apuce taurul de coarne.
Se tem, aparent, toți, cu Trump în frunte. Care pare a căuta o ieșire prin ”negocieri” dintr-un război în care europenii n-au vrut să-l urmeze. Unul doar moderat popular, în SUA, care amenință să coste mult și să implice o intervenție terestră, americană. Una controversată juridic și riscantă nu atât militar, cât politic și electoral. Deși pesemne este imperativă, moral, regional și global.
Încât nu pare defel de mirare că Trump și colegii săi din G7 au evitat, până acum, să confrunte sistematic și fățiș erorile majore comise și de ei înșiși nu doar de komentariatul occidental, spre a le rectifica și a le neutraliza impactul foarte pernicios. Posibil mortal. Impactul virulent antidemocratic, anticreștin și antisemit, de natură să accelereze declinul Occidentului.
De pildă eroarea efectiv letală a dezbinării în privința Iranului, superficial și neconvingător mascată de ministrul german de externe, care a evocat prezumtiva lipsă a vreunui dezacord cu SUA, în această chestiune. Or, e gravissimă eroarea de a nu se pune umărul, împreună, la eliberarea Strâmtorii Ormuz, o solidaritate refuzată bunăoară de Paris, spre supărarea comprehensibilă a SUA (care spre deosebire de europeni n-ar nevoie de petrol și gaze din Golf)
Șapte erori ale komentariatului occidental în chestiunea iraniană
Îi datorez istoricului britanic Tom Gallagher că mi-a atras atenția asupra unei excelente analize a lui Allister Heath, despre ‘Ura experților pe războiul lui Trump în Iran. Care comit 7 erori fatale”. Comentariul redactorului-șef al publicației britanice ”Sunday Telegraph” se concentrează pe detalierea și explicarea acestor șapte ”erori fatale”.
1. Prima vizează ceea ce Heath crede a fi ”incapacitatea” clasei experților apuseni (eu o numesc orbire voluntară, sinucigașă) de a sesiza dimensiunea înfrângerii Iranului islamist, de la masacrul comis de Hamas și alți jihadiști interpuși ai Teheranului, la 7 octombrie 2023.
Când Iranul mai avea nu doar arsenale balistice, fabrici de arme și facilități nucleare intacte, ci și oștiri proxy de teroriști care înconjuraseră Israelul, fiind asasinii plătiți să asigure mullahilor hegemonie regională. Or, această rețea e zob, capacitatea ei militară la pământ, regimul de la Teheran a aruncat pe fereastră zeci de miliarde de dolari, economia iraniană e praf, țara comandând armatele de interpuși fiind devastată de zeci de mii de rachete care i-au aruncat în aer ținte cheie. Apărarea lui antiaeriană a sucombat. Flota sa odihnește pe fundul mării. Arsenalele sale de rachete și lansatoare sunt decimate. Capetele balaurului au fost repetat tăiate.
Și chiar dacă decapitările succesive nu i-au extras șarpelui rămas chiar toți dinții, întrucât, cu mijloace ieftine, mai poate amenința Strâmtoarea Ormuz și exercita un foarte costisitor șantaj la adresa traficului maritim și a comerțului cu țiței, Iranul, după criterii raționale, numai biruitor nu se poate numi. După ce n-a reușit să doboare nici măcar un singur avion american sau israelian, în zecile de mii de incursiuni aeriene.
Încât, cum just observă publicistul britanic, din ”superputere regională, Iranul a fost degradat la nivel de stat terorist, pirateresc, capabil doar să lanseze niște rachete, să amenințe cu crime împotriva umanității și să șantajeze armatori”. Heath are, în mare măsură, dreptate, deși criteriul său pentru o victorie americano-israeliană deplină ar fi eliberarea Strâmtorii Ormuz.
Criteriul meu suprem? Eliberarea iranienilor. Care ar fi și eliberarea întregii regiuni. Ba chiar începutul izbăvirii lumii de teroarea islamismului.
2. Corectă e și evaluarea celei de-a doua erori: mitul potrivit căruia administrația Trump n-ar fi planificat corect. Sau ar fi fost prea optimistă.
E pe dos. Decapitarea Iranului și aruncarea în aer a apărării lui aeriene au fost, scrie Heath, mai lesnicioase decât s-ar fi crezut. La fel, reziliența statelor arabe. Care e net mai mare decât s-a apreciat. Iar propensiunea de a se orienta spre SUA n-a fost înlocuită de-o întoarcere spre China. Cum au prezis Casandrele de serviciu. E adevărat, însă, că regimul islamist iranian nu s-a dezintegrat prin implozie. Dar, după cum relevă analistul britanic: asupra blocării Strâmtorii Ormuz nu s-a înșelat nimeni. Căci era ”unul din cele mai stăruitor repetate riscuri geopolitice din istorie”.
3. A treia falie majoră e ”defetismul european”. Context în care Heath reia mantra preluată de la Henry Kissinger, potrivit căruia ”gherila învinge dacă nu pierde, iar armatele convenționale pierd, dacă nu înving”.
În spiritul marelui diplomat iudeo-germano-american, mulți cer azi distrugerea totală a regimului iranian, dacă ar fi să nu se considere că SUA au fost înfrânte. Un asemenea barem înalt ar împiedica Vestul să mai învingă vreodată, crede, nu fără temei, gânditorul britanic.
Sunt de altă părere. Schimbarea regimului islamist ar fi trebuit să fie de mult ținta bine pregătită a lumii civilizate. Cam de la 7 noiembrie 1979, când teroriștii mullahilor au luat cu asalt ambasada SUA de la Teheran, luând zeci de ostatici. Sau de la fatwa lui Khomeini, condamnându-l la moarte pe scriitorul – cetățean britanic – Salman Rushdie.
Mai am motive să cred că schimbarea de regim iranian era și este un obiectiv realizabil, în ciuda oricăror dificultăți.
Dar e adevărat că și degradarea instituțiilor de forță și demantelarea cuprinzătoare a capacităților militare, polițienești, balistice și nucleare ale mullahilor constituie o victorie remarcabilă.
4. A patra greșeală e iscată, potrivit lui Heath, ”de ura patologică pe Trump, un ins cu defecte, care face în Iran ceea ce trebuie făcut”.
După cum am notat și eu, repetat, detractorii președintelui american aruncă în luptă orice pseudo-argumente le vin la îndemână, oricât de contradictorii ar fi ele. ”Dacă sunt uciși liderii regimului, se afirmă că regimul ar fi fost ”întărit” de eliminarea lor. Dacă supraviețuiesc, s-ar fi arătat ”slăbiciunea” Americii. Orice ar face SUA e ”greșit”. Orice întreprinde Iranul ar denota ”o strategie genială””.
5. A cincea eroare vizează abordarea disjunctă a războaielor din Ucraina și Iran. Se consideră că trebuie făcut totul pentru izbânda Ucrainei, nimic pentru biruința Vestului în Iran. Heath nu înțelege, în context, de ce mulți sunt gata să plătească exorbitante sume, în Apus, pentru scopuri ecologiste, dar nimic pentru combaterea unui ticălos regim terorist.
Ce omite redactorul șef de la Sunday Telegraph?
Să evidențieze că înfrângerea aliatului Rusiei și Chinei din Orientul Apropiat ar aduce o contribuție esențială la izbânda Ucrainei, de vreme ce acest război împotriva barbariei iraniene, nu e izolat de confruntarea cu cea împotriva aliaților mullahilor de la Moscova.
Așa cum alianța ruso-iraniană nu trebuie gândită dincolo de axa din care face parte conducerea islamistă, împreună cu regimurile comuniste chinez și nordcoreean. Motiv pentru care președintele Ucrainei, Zelenski, victima aparatelor de zbor iraniene remise Kremlinului, i-a și promis liderului Arabiei Saudite ajutor în războiul dronelor iraniene îndreptate împotriva țărilor arabe din Golf. Dacă SUA, NATO și Vetul dau chix în Iran, China va reuși, cu ajutorul Rusiei, în opinia unor experți, ca Dan Schueftan, să schimbe definitiv ordinea mondială, în detrimentul durabil al democrațiilor liberale.
6. Potrivit lui Allister Heath, a șasea eroare ține de ”vertiginoasa propagare a antisemitismului în rândul elitelor occidentale”. Publicistul britanic dezvăluie cu măiestrie antecedentele istorice britanice, germane, rusești și sovietice ale diverselor forme de delir antisemit provocator de pogromuri, expulzări și ascensiuni de nazism, legionarism și antisionism, de la acuza de ”omor ritual” din Norwich, în 1144, la Protocoalele înțelepților Sionului. Și de la propaganda antisionistă sovietică, la acuza că Trump ar fi chipurile ”controlat de Israel”.
Deși arabii din Golf i-au împins pe americani să se confrunte cu Iranul și insistă și acum ca SUA să nu oprească prematur războiul, nu saudiții sunt învinuiți că l-ar controla pe Trump, ci obsesiv criticatul, condamnatul și detestatul stat evreu. Ca și cum Trump n-ar fi spus încă din 1988, în The Guardian, că vrea ceea ce întreprinde în Iran acum. Acum, după aproape 40 de ani.
7. În fine, Heath se miră, pe bună dreptate, de bizara atitudine a celor pe care, într-un articol publicat de mine la ”Deutsche Welle” și ”22” la 2 februarie 2007, îi numeam ”oamenii de bine” și ”de omenie” din Vest. Acești ”bien-pensanți” ai stângii: oare de ce nu le pasă de călcarea în picioare a drepturilor omului? De martiriul prigonitului popor iranian?
Și de ce extremiștii de dreapta din Vest (care, n.m., se identifică și confundă cu cei de stânga) refuză să decapiteze balaurul islamist? – se mai întrebă el.
Misterul care nu-i dă pace redactorului șef de la The Telegraph e ușor de risipit
Ziarul lui Heath a publicat recent un articol antisemit intitulat „Creștinii și Hezbollah se unesc împotriva „imperiului Epstein””. Deși The Telegraph a extirpat această tumoare clar pro-teroristă (nu doar antisemită) de pe site, ziarul britanic n-a fost destul de rapid pentru ca să evite ca antisioniștii de serviciu (putiniști, anticapitaliști, antiamericani) s-o preia și s-o propage, făcând din ea metastaze.
Când i-am atras atenția unui ex-senator și ex-prieten personal, român, că ar fi decent să semnaleze că Telegraph a avut bunul simț să retragă nesimțirea acestui articol antisemit în profunzime de pe site, s-a repezit, retoric, la gâtul meu, să repete acuza de omor ritual la adresa israelienilor: ”22.000 de copii uciși (de israelieni) în Gaza”, mi-a reproșat el mie, de parcă ar fi avut acces la cifre exacte.
Și de parcă eu, evreul, aș fi vinovat de moartea lor, nu combatanții din Gaza și nu agresorii arabi, teroriști jihadiști, care i-au abuzat ca scuturi vii și militari. Și care au construit o rețea imensă de tuneluri în fâșie, în care copiii din Gaza n-au avut voie să intre și să se adăpostească de bombe.
Încât răspunsul întrebării lui Heath e conținut în propriul lui punct 6. În ”ura patologică pe evrei”, detectată de publicistul englez.
Ce-i de făcut cu această ură iubitoare de dictatură? Dacă o vom exorciza, o șansă mare vom avea. Șansa de a ne regăsi libertatea și a ridica iar civilizația. Iar dacă nu, nu. Atunci ne găsim la răscrucea de la care ne vom sminti și rătăci. Și de la care ne vom osândi să ne continuăm, inexorabil, coborâșul.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.