Summitul G7 și calitatea liderilor lumii

O armată de polițiști îi vor păzi, la granița germano-austriacă, pe liderii G7 reuniți în Bavaria la finele săptămânii. Ei și armele lor ar fi avut o mai mare utilitate pe front, în Ucraina. Liderii nu riscă mai nimic.

Cine să le facă rău unor șefi de stat și de guvern occidentali a căror perpetuare la cârmă e visul dușmanilor Americii și ai Vestului? La ce e nevoie de cheltuiala uriașă a dislocării în Alpi a celor 18.000 de polițiști care au ocupat și cabanele din munți, ca nu cumva să le umple inamicii publici?

Banii, combativitatea și arsenalul forțelor de ordine dispuse în jurul palatului Elmau de la lângă Garmisch Partenkircher ar fi fost mult folositoare la Lisiciansk și Sloviansk, spre a ajuta la respingerea cotropitorilor ruși. Căci pe liderii lumii libere nu știu să-i amenințe mare lucru, în afara de propria inadecvare la amenințarea existențială reprezentată de Rusia pentru NATO și Europa. O inadecvare pe care mă tem că polițiștii nu vor putea în veci s-o anihileze.

Carențe de leadership european…

Cine sunt liderii păziți ca ochii din cap de polițiștii bavarezi? Am dori desigur să fie impecabili, ca să putem sta liniștiți și să ne vedem de treburile și de distracțiile noastre.

Dar i-am văzut ”la lucru” în ultimele săptămâni și luni. În afară de premierul britanic Boris Johnson, asupra căruia cresc presiunile politice interne și a cărui țară nu dispune de suficient armament, nici unul nu s-a comportat constant onorabil.

Date fiind discuțiile lor interminabile cu Putin, futile cât nu sunt profitabile tiraniilor ca temei de încurajare și stimulare, Scholz și Macron au devenit subiect de glume, de aruncare în derizoriu și decredibilizare a Europei occidentale pe toate meridianele.

Franța nu e pe moment guvernabilă. Iar Germania, dacă e posibil, stă chiar mai rău. Pentru că e ideologizată la vârful ei până la refuz. Nici măcar în fața riscului penuriei și crizei energetice, datorat șantajului rus, care amenință stabilitatea țării, cancelarul nu e în stare să ia o decizie de bun simț, elementară. Așa că n-a prelungit încă funcționarea centralelor nucleare, a căror închidere a fost hotărâtă de Merkel în 2011, printr-o decizie luată din angoasă, populism, ideologie și crasă inadecvare intelectuală.

…și american…

Cât despre liderul lumii libere (de care în fața riscului unui război mondial e disperată nevoie), Joe Biden a confirmat recent, descurajant, ce se bănuia întemeiat despre el. Că suferă din greu de unele din maladiile bătrâneții. Căci a ajuns și public ceea ce pare un caz clinic de demență. S-au difuzat imagini ale președintelui american care ține în mână o foaie cu instrucțiuni precise despre ce are de făcut la o întâlnire cu manageri din industria energetică. Instrucțiile îi puneau în vedere să întreprindă acțiuni simple, primare, (precum să stea jos) într-o ordine precisă și convenabilă.

Republicanii cer de mult o expertiză medicală care să stabilească în ce măsură (mai) e Biden în stare să-și exercite funcția de președinte al Statelor Unite. Care e și cea înzestrată cu cea mai mare putere în lume. Și de care depinde în mare măsură și evoluția războiului declanșat de Rusia în Ucraina. Acum începe să fie clar de ce Biden, ales ca om politic moderat, în speranța că va fi în stare să țină piept extremei stângi antiamercane care a început să ia cu asalt Partidul Democrat, a adoptat de la accesul său la Casa Albă varii politici woke, perfect compatibile cu revoluția culturală maoistă de peste ocean. Pentru care e dogmă că “US imperialism is the greatest threat to life on the planet”, în speță, că ”imperialismul american” (nu Putin, nu China comunistă, nu Iranul ayatolahilor, nu bombele atomice ale Pakistanului, nu terorismul islamist, sau ceea ce se numește ”schimbarea climatică”) ar fi, chipurile, ”cea mai mare amenințare a vieții pe planetă”.

Date fiind toate acestea, nu pare deloc improbabil ca declanșarea războiului deplin din Ucraina să se fi datorat estimărilor Kremlinului privind precara stare a sănătății președintelui american, lesne de subapreciat și după prestația lui incompetentă, jalnică, de fapt catastrofală, de anul trecut, în chestiunea retragerii trupelor americane din Afganistan.

Motive de alarmă

Încât se pun întrebări îngrijorătoare. În primul rând, cine conduce, de fapt, America? E pentru întâia dată altcineva decât președintele ei ales. Ales, să nu uităm, în condiții mai mult decât problematice, cu o presă partizană care abdicase de la datoria de a informa, într-o democrație defectă, dacă nu chiar mai mult decât defectă. E o conducere aparent colectivă și, cert, imperfectă, de vreme ce n-a întreprins mai nimic spre a descuraja invazia rusă și a pune capăt amenințărilor Moscovei nu doar la adresa Ucrainei, ci și a țărilor baltice și Poloniei, care sunt membre ale Alianței Nordatlantice.

Prin urmare, cine va participa la summitul G7? Joe Biden? Sau fantoșa lui? Un președinte al SUA? Sau adevărații conducători ai superputerii și ai NATO, despre care nu știm cine sunt? Că toate acestea deschid larg poarta teoriilor conspirației, se înțelege de la sine. Mai grav e impactul pe care carențele de la conducerea lumii libere l-ar putea. De pildă, asupra unei Rusii perfect în stare să ocolească sancțiunile occidentale prin recursul la state ca Turcia, China, Iran, India și Brazilia. Sau la Emiratele Arabe. Sau la concernele europene dispuse să încalce legea pentru profituri mari, câtă vreme SUA sunt anemice și prea puțin în stare să le pedepsească pentru complicitatea cu Putin. Ca Siemens, despre scriam în 2015 şi 2016 că livrează turbine cu gaze Rusiei în Crimeea anexată.

Efectul anemiei americane asupra tulburărilor de comportament al unor state

Slăbiciunea la conducerea Vestului complică teribil chestiunea țărilor-problemă din alianțe. Asupra lor nu mai are nimeni autoritatea de odinioară. Una, absolut necesară în situație de risc de război.

Budapesta a aprobat in extremis acceptarea Ucrainei și Moldovei în cercul statelor candidate la aderarea la UE doar pentru că promisiunea integrării e simbolică, perspectiva ei îndepărtată și nu supără Moscova decisiv. Și pentru că s-a văzut cu sacii în căruță (de vreme ce Ucraina și-a schimbat legea privind minoritățile). Poate le-a admis, după cum estima Dmytro Tuzhansky, directorul ucrainean al Institutului pentru Strategie Central Europeană, și pentru că ar vrea să-și vadă unite minoritățile maghiare de peste hotare măcar și numai prin anularea granițelor dintre ele în UE. Sau, pentru că, foarte comprehensibil, nici măcar Ungaria nu vrea să aibă o frontieră comună cu Rusia.

Nu mai puțin problematică e prestația Turciei care, spre bucuria Moscovei, dacă nu și la ordinele Kremlinului, blochează infam, prin veto, aderarea la NATO a unor țări absolut valoroase, din punct de vedere strategic și militar, precum Suedia și, mai ales, Finlanda.

Or, după cum sublinia un pedagog: ”nu există copii-problemă, ci doar părinți-problemă!”. La fel, țările-problemă n-ar da nimănui prea mari bătăi de cap, dacă lumea liberă n-ar părea decapitată.

Un leadership american energic ar fi putut chema la ordine Turcia și ar fi organizat marginalizarea și expulzarea ei, de facto, din Alianță prin crearea, la nevoie, a unei noi organizații, cu țările scandinave în ea, care să admită din capul locului că Rusia este o amenințare directă la adresa securității transatlantice, iar a cumpăra arme sofisticate de la ea, cum a făcut Ankara, o trădare.

Schimbarea la față a NATO

Același leadership ar fi intervenit energic, pentru recunoașterea din timp a pericolelor din flancul răsăritean al Alianței și de la Marea Neagră. Ar fi instituit o zonă de interdicție pentru navele ruse care au blocat și minat porturile ucrainene, exportând șantajul politico-alimentar și economic, precum și foametea pe toate meridianele unui glob, din care o optime e ocupată de Rusia.

Sigur, inoculată de invazia rusă și de genocidul pe care-l comite în Ucraina, ca și de primejdia acută pe care o reprezintă pentru Vest, Alianța s-a trezit din pumni și se arată galvanizată. Volens nolens se va schimba. Potrivit secretarului general al NATO, Stoltenberg, la summitul pactului din 29 iunie, se vor adopta ”decizii importante” între altele în ce privește reorientarea strategică a Alianței, sprijinul acordat Ucrainei și întărirea prezenţei ei militare în est.

Inspirați de esteuropeni, liderii Vestului proiectează o recalibrare de amploare între altele a abordării Rusiei fasciste și a Chinei comuniste. Ar fi obligatorie descurajarea lor credibilă. Și în acest context, o prezență militară permanentă, în forță, realmente disuasivă, de la Marea Baltică la Marea Neagră, a trupelor NATO. Nu mai puțin necesară este o ameliorare clară a aprovizionării energetice germane și occidentale, a producției de muniție și armament, a perspectivelor economice ale Vestului, a leaderhipului occidental.

Majoritatea schimbărilor proiectate de NATO par salutare, dar sunt insuficiente. Și ar fi important să se știe cine a luat în SUA decizii aparent colective, adoptate, cert, cu aportul major al UE. Și cine răspunde pentru ele.

Util, chiar necesar ar fi ca America (oricine i-ar fi liderii de facto) să-și articuleze în fine clar poziția față de Putin și față de utilizarea armelor interzise, de distrugere în masă, cu care amenință Kremlinul, să definească fără echivoc ce înseamnă înfrângerea Rusiei, dând lumină verde Ucrainei să combată regimul de la Moscova pretutindeni, cu toate armele de care e nevoie, până la capitularea lui.

Dar mai presus de orice e nevoie de refacerea încrederii europenilor, americanilor și cetățenilor altor țări ale lumii încă libere în propriile conduceri, în virtuțile democrației, în fiabilitatea principiilor esențiale pe baza cărora funcționează și prosperă societățile apusene și statul de drept, care garantează libertățile de căpătâi ale omului occidental.