Articol realizat de Dr Björn Alexander Düben, profesor-asistent la Școala de Afaceri Internaționale din cadrul Jilin University și fost cadru universitar la London School of Economics. Textul a fost publicat pe blogurile LSE la 1 iulie 2020.
Traducere și note asigurate de blogul http://www.petreiancu.com
Pe lângă proximitatea sa culturală, atracția sentimentală și spirituală de Ucraina pe care o manifestă mulți ruși derivă din faptul că Rusia Kieveană – un stat medieval care a luat ființă în secolul al IX-lea și a fost fondat în jurul Kievului de astăzi – este privită ca un strămoș comun; patria care a pus bazele atât pentru Rusia modernă, cât și pentru Ucraina. Dar de la momentul înființării și până la cucerirea de către mongoli în secolul al XIII-lea, Rus a fost o federație de principate din ce în ce mai fragmentată. Teritoriile sale de sud-vest, inclusiv orașul Kiev, au fost cucerite de Polonia și Lituania la începutul secolului al XIV-lea.
Timp de aproximativ patru sute de ani, aceste teritorii, care cuprind cea mai mare parte a Ucrainei de astăzi, au fost conduse oficial de Polonia-Lituania (aflate într-o uniune statală între 1569-1795), ceea ce a lăsat o amprentă culturală profundă asupra lor. Pe parcursul acestor patru secole, populația ortodoxă slavă din aceste pământuri și-a dezvoltat treptat o identitate distinctă de cea a slavilor de est, rămași în teritoriile situate sub stăpânire mongolă și, mai târziu, moscovită.
O limbă ucraineană distinctă începuse deja să apară în ultimele zile ale Rusiei Kievene (în ciuda afirmației incorecte a lui Vladimir Putin că „primele diferențe lingvistice [între ucraineni și ruși] ar fi apărut abia în jurul secolului al XVI-lea”). După încorporarea Ucrainei de astăzi în Polonia-Lituania, limba ucraineană a evoluat într-o relativă izolare de limba rusă.
În același timp, în cadrul Ortodoxiei Răsăritene au apărut mai multe diviziuni religioase. De la mijlocul secolului al XV-lea până la sfârșitul secolului al XVII-lea, Bisericile Ortodoxe din Moscova și din Kiev s-au dezvoltat ca entități separate, inițiind o diviziune care a reapărut în cele din urmă în schismele ulterioare (din 2019, Biserica Ortodoxă a Ucrainei este autocefală și recunoaște primatul Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului).
Cea mai mare parte a ceea ce este acum Ucraina a fost guvernată oficial de nobilimea catolică polono-lituaniană înainte de secolul al XVIII-lea, dar aceste pământuri au fost locuite predominant de slavi ortodocși de est, care au început să formeze oștiri semi-autonome de războinici din țărani – cunoscuți sub numele de cazaci. Cei mai mulți dintre ei simțeau o afinitate culturală pentru Rusia moscovită, dar nu aveau nicio dorință specială de a face parte din statul moscovit. În secolele XVI-XVIII, cazacii din Ucraina de astăzi au început să-și formeze propriile state de facto, „Siciul Zaporijean” și mai târziu „Hetmanatul” căzăcesc. Ei au organizat o revoltă majoră împotriva nobilimii poloneze în 1648. (1)
- Note 1 – În istoria universală și în istoria evreilor, această răscoală a lui Bogdan Hmielnițki e legată de pogromurile sălbatice, de masacrele, violurile și asasinatele în masă, comise în sinagogile și comunitățile evreiești sub conducerea hatmanului de origine ruteană, conducător de oștiri al cazacilor zaporojeni. (Nota traducătorului)
Șase ani mai târziu, țaratul în expansiune al Rusiei a semnat un tratat de alianță cu cazacii din Zaporijjea. În ciuda acestei îndreptări temporare către Moscova, cazacii au explorat și alte opțiuni: în Tratatul de la Hadiach, cu Polonia, din 1658, ei erau pe punctul de a deveni membru constitutiv cu drepturi depline al Commonwealth-ului polono-lituanian. Dacă acest tratat ar fi fost transpus cu succes, probabil că ar fi legat ferm acest cvasi-stat de vecinii săi din vest în viitorul apropiat.
Tratatul a eșuat însă, iar cazacii au fost divizați în privința loialității. Dezacordurile interne cu privire la a fi de partea Poloniei sau Rusiei au contribuit la o serie de războaie civile, căzăcești, la sfârșitul anilor 1600. Prefigurând dilema de astăzi a Ucrainei, cazacii și-au schimbat loialitatea de mai multe ori, cu scopul final de a câștiga autonomie de ambele părți.
În 1667, Uniunea Polonia-Lituania a trebuit să cedeze Moscovei controlul asupra teritoriilor aflate la Kiev și la est de oraș. Statul cazac din teritoriile estice s-a transformat treptat într-un stat vasal rus, dar relația sa cu Rusia a fost plină de conflicte. Revoltele sporadice ale cazacilor erau acum îndreptate împotriva țarilor. În 1708, de exemplu, liderul cazacilor, Ivan Mazepa, s-a aliat cu Suedia și a luptat împotriva Rusiei în Marele Război Nordic. În 1775, Siciul Zaporijjean a fost distrus complet de forțele ruse, iar instituțiile de autoguvernare ale cazacilor au fost lichidate.
După ultimele împărțiri ale Poloniei din anii 1790, Imperiul Rus a absorbit restul Ucrainei de astăzi (în afară de vestul său extrem, care a fost anexat de Austria).
Teritoriile Ucrainei au rămas parte a statului rus în următorii 120 de ani. Autoritățile imperiale ale Rusiei au persecutat în mod sistematic expresiile culturii ucrainene și au făcut încercări continue de a suprima limba ucraineană. În ciuda acestui fapt, o conștiință națională ucraineană distinctă a apărut și s-a consolidat în cursul secolului al XIX-lea, în special în rândul elitelor și intelectualității, care au făcut eforturi pentru a cultiva în continuare limba ucraineană. Când Imperiul Rus s-a prăbușit în urma revoluțiilor din 1917, ucrainenii și-au declarat independența și un stat propriu.
Însă, după numai câțiva ani de război și cvasi-independență, Ucraina a fost din nou împărțită între Uniunea Sovietică – în curs de dezvoltare – și Polonia care-și dobândise recent independența. De la începutul anilor 1930, timp de decenii, sentimentele naționale au fost oprimate riguros în părțile sovietice ale Ucrainei, dar ele au rămas latente și au câștigat în continuare tracțiune prin experiența traumatizantă a „Holodomorului”, genocidul prin înfometare provocat intenționat și transpus prin politica agrară a lui Stalin, între 1932-1933. Marea foamete a Holodomorului a ucis între trei și cinci milioane de ucraineni.
Revolte armate împotriva stăpânirii sovietice au fost organizate în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial și s-au concentrat pe regiunile de vest ale Ucrainei care fuseseră anexate de Polonia în 1939-1940. Notă 2) O parte a mișcării naționaliste ucrainene s-a alăturat în timpul războiului trupelor naziste. Unii naționaliști ucraineni au participat la crimele de război și împotriva umanității comise în numele poporului german. O serie întreagă de ucrainei au pus umărul la Holocaust. Nota traducătorului).
Abia odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, Ucraina a dobândit durabil statutul său independență – dar entități politice ucrainene de facto care s-au luptat pentru autonomie sau independență existaseră cu mult înainte.
Controverse și afirmațiile lui Putin
În decembrie 2019, în timpul conferinței sale de presă anuale, Putin s-a plâns că, „atunci când a fost creată Uniunea Sovietică, teritoriile primordial rusești care nu au avut niciodată nimic de-a face cu Ucraina (întreaga regiune a Mării Negre și ținuturile vestice ale Rusiei) au fost predate Ucrainei”.
Declarațiile lui Putin (pe care le-a reiterat în mai multe ocazii) sunt greșite din două puncte de vedere: în primul rând, afirmația că estul sau sudul Ucrainei de astăzi ar fi trebuit considerate parte din „sudul istoric al Rusiei” sau „teritorii în primul rând ruse” în anii 1920 pare de-a dreptul absurdă, din moment ce nu a existat nicio prezență rusă substanțială în aceste teritorii înainte de secolul al XIX-lea.
În al doilea rând, afirmația lui Putin conform căreia granițele de sud-est ale Ucrainei au fost stabilite „fără luarea în considerare a componenței etnice a populației” este la fel de falsă. (3)
- Note 3: Nu mai puțin plăsmuită de Putin și neacoperită de realitățile lingvistice și culturale, ori geografice, este afirmația din faimosul său articol din iulie 2021, în care președintele Rusia nega pur și simplu caracterul distinct al poporului ucrainean, afirmând că rușii și ucrainenii ar forma chipurile ”unul și același popor”: ”For we are one people”, cum s-a exprimat el textual. (Nota traducătorului).
Primul recensământ sovietic din 1926, la câțiva ani după finalizarea granițelor de est ale RSS Ucraina, a arătat că în toate teritoriile din estul Ucrainei, inclusiv în cele care sunt acum contestate, etnicii ucraineni depășeau încă cu mult etnicii ruși. Ceea ce a schimbat în cele din urmă acest lucru, în anii 1930, a fost devastarea demografică provocată de genocidul agricol al lui Stalin, „Holodomorul”.
Textul de față, semnat de Dr. Björn Alexander Düben de la Școala de Afaceri Internaționale a Jilin University și fost cadru universitar al prestigioasei London School of Economics, a fost preluat cu aprobarea autorului și a instituției de care aparți blogurile LSE. Dr. Düben este doctorand al London School of Economics (LSE) și absolvent al universităților Oxford și Cambridge.
Notele aparțin redacției acestui blog.