De ce e nevoie permanentă de țapi ispășitori?

Ce anume a declanșat fluviile deportaților către Arhipelagul Gulag? Ce-a demarat șuvoaiele inepuizabile de ocnași politici despre care ne informează Soljenitsîn în cartea sa monumentală despre acest continent comunist al fricii, al foamei, frigului și morții?

Ranchiuna, resentimentele, răzbunarea? Desigur. Reglările de conturi? Lupta pentru putere? Incontestabil. Poftele? Râvnitul caselor, averilor, femeilor și funcțiilor celor arestați? Evident. Distragerea atenției de la trădarea dictatorului? Experimentele de inginerie socială și națională? În mod cert. Sclavia, ca ieftină resursă pentru industria comunistă? Bineînțeles.

De unde, dacă nu din înrobirea unei mari părți a națiunii, forța de muncă necesară unui colosal proiect megaloman și antiuman de dimensiunile, cruzimea și absurditatea celui stalinist?

Puterea corupe, iar puterea totală, vorba lordului Acton, ”corupe total”. Dictatorul și-a nenorocit și propria familie. Stalin și-a împins nevasta la sinucidere și copilul propriu la moarte. Cum să-i fie milă de popor? Sau de națiunile Uniunii?

Teroarea ca surogat de explicație

Dar unul din principalele mobiluri ale înrobirilor în comunismul care-și re-ițește mai nou sinistrul chip, duios mascat ca ”empatie”, în SUA și în vestul Europei, rezidă în tentativa aruncării de praf în ochii celor rămași, aparent, liberi și curioși să înțeleagă resorturile tragediei din jurul lor.

Cum să li se explice oamenilor eșecul financiar și colapsul economic, suferit pe plan intern în condiții de dictatură a proletariatului și socialism? În speță de ”democrație” populară? Dar cel militar îndurat în fața inamicului ”rasist”, ”capitalist”, ”imperialist”, ”colonialist”, deci, teoretic, inferior? Un inamic care ”n-a înțeles” legile materialismului istoric și ale ”progresului”, fiind ”reacționar” și ”înapoiat”? Cum să devină plauzibile dezastrele iscate de mai-marii totalitari și de incompetența lor, fără ”spioni și sabotori” închipuiți, fără mase de ipotetici ”kulaci” și ”podkulacinici”, fără mase de ”oportuniști” și ”deviaționiști”, fără oștiri imense de ”trădători de țară”, fără presupuși ”spioni” și ”teroriști”?

Nu trebuia comunismul să realizeze rapid ”raiul muncitorilor și țăranilor”, dând tuturor ”după nevoi”? Nu promit și ”socialiștii” cică ”democrați” americani, în fapt comuniștii și islamiștii de peste ocean, desființarea polițiilor și închisorilor, ca și a tribunalelor, odată ce vor veni la putere?

Cum să evite dictatura căutarea și depistarea de țapi ispășitori dacă vrea să se menajeze?

Pe extremiști nu-i costă nimic să făgăduiască marea cu sarea. Și stelele de pe cer. Problema insolubilă altfel decât prin represiune a mișcărilor și mai ales a regimurilor totalitare apare pentru că, neinteresându-le decât puterea și menținerea la cârmă, nu pot livra. Nu pot da ce s-au angajat să dăruiască săracilor cu duhul care au investit încredere în ei. Ba nu pot furniza nici satisfacerea nevoilor de bază. Iar explicațiile fanteziste nu țin decât o vreme.

Când populațiile realizează că au fost mințite crunt, se răscoală. Dar e, adesea, prea târziu

Discrepanța dintre făgăduieli și realități se află adesea și la baza recursului la antisemitism

Când nu poți livra fapte, vei oferi cu mare generozitate agitprop și îndoctrinări. În speță teorii ale conspirației care, prin trimiteri la ”demoni ”imaginari, acoperă goliciunea hidoasă a incompetenței dictatorului. Cultural, s-a creat în lumile creștină și musulmană, ca și în societățile comuniste ori islamiste ivite din ele, o mare nevoie de distribuire a evreilor în această partitură ingrată a țapilor ispășitori, care trebuie să fie teoretic ”atotputernici”, dar în realitate slabi și lesne de îngenuncheat.

De aici succesul pentru mulți incomprehensibil al propagandei antisemite. Ura pe evrei a creat în conștiința colectivă mufe istorice multiple, la care agitpropul se conectează cu atât mai ușor, cu cât memoria e mai deficitară și sminteala mai extinsă.

Furia antisemită planetară actuală rezidă în mare parte și în faptul că Israelul nu le mai face antisemiților pe plac și nu sucombă în reacție la presiunile politice și militare ale regimurilor dictatoriale sau autoritare din regiune. Sau de pe glob.

Evreii slabi și ușor de ucis sunt încă tolerabili, pentru unii. O vreme. Dar cei puternici? Niciodată.

În cauză nu e, desigur, doar o așteptare și un orizont cultural care predispun varii societăți la antisemitism. Ca și stalinismul, islamismul se găsește în aporie, când i se cere să-și explice eșecul.

Or, unde nu se poate explica logic realitatea și, mai ales, cea a propriului naufragiu, se trece la represiune, violență și teroare. Dictatorii islamiști nu sunt în stare să justifice în fața poporului (nu a fanaticilor, care nu cer explicații) de ce de pildă societatea iraniană, deși provine din una din cele mai avansate culturi, e surclasată economic, tehnologic, științific și militar de cea israeliană.

Și nu pot lămuri, teologic, nici misterul refacerii statului evreu (rănind stima de sine a islamiștilor și a teologilor înlocuirii) nici succesul său militar, în ciuda faptului că profetul și Coranul reclamă pentru Mahomed rolul de ”sigiliu”, de ultim trimis al lui Dumnezeu, după care, ”nu mai vine niciun alt proroc”. Ceea ce sugerează inferioritatea constitutivă și perpetuă a tuturor ”infidelilor”.

Iată de ce islamiștii nu pot accepta un stat evreu, oricât de mic. Oricât de izolat. Eventualul său succes le-ar invalida credința, doctrina și politica superiorității islamice. Iar islamismul e mai degrabă politic, decât religios în sensul occidental al cuvântului. Iată sursa cheie a antisionismului islamist.

Și pentru că nici islamiștii, nici aliații lor de extremă stânga nu pot mărturisi adevărul, inventează. Ca Ohrana țaristă, ca naziștii, comuniștii și urmașii lor woke: antisemiții plăsmuiesc în mare veselie și în diverse forme și variante o presupusă conspirație ”evreiască” și ”sionistă”, de acaparare a puterii pe planetă, menită să explice orice, inclusiv inexplicabila inferioritate a societăților supuse dictaturilor. Islamiste, ori socialiste. Care mai dau vina și pe rasism, imperialism și colonialism occidental și american, când nu se raliază doctrinei ”khazare” a extremei drepte.

Pe cine privește?

Și dacă n-ar exista evreii? Nicio problemă. S-ar găsi, ca ispășitori, bicicliștii. Sau inșii cu ochii verzi. De ce bicicliștii? De ce ochii verzi? Păi, de ce nu?

Dar ce începe cu evreii (ca pilon central și întemeietor al lumii iudeo-creștine pe care extremiștii vor s-o distrugă) nu se termină niciodată cu ei. Antisemitismul e doar un semn al declinului societăților care se lasă contaminate de el, iar victimele lui sunt, în final, neevreii.

Și Vestul. Și democrațiile occidentale, dacă nu i se ține piept eficient.

În România, ura pe lumea iudeo-creștină a adoptat și o formă strict autohtonă, în afara celei comuniste și a celei propagate de cultul morții legionar. E dacismul, zis și dacopatie, resuscitat de ceaușism și de ”suveraniștii” putiniști actuali ca să justifice anti-occidentalismul.

Dacă v-a plăcut acest articol, nu uitați că ne puteți susține printr-o donație.