La bursa prostiei fără leac. Sau despre varii lecții ale războiului din Iran

Motto: „An appeaser is one who feeds a crocodile, hoping it will eat him last.” (Winston Churchill)

Da, americanii și israelienii sunt, după datele unora, ”proști” rău. Proști la superlativ. Au sacrificat în Iran două avioane costând exorbitant, plus alte mari averi în varii scopuri operative, subsumate in corpore unui singur țel: salvării unei singure vieți de militar.

Zeci de milioane, pentru viața unui singur ins în uniformă? Și pentru libertatea lui?

Or fi ”căzut în cap”, afirmă contabilii acestei ”perdante” socoteli. Care-și bat joc cu mare plăcere de tot ce fac americanii și evreii.

Unde s-a mai auzit să scoți din buzunar fonduri atât de fabuloase și să riști atât de mult pentru un singur om? Pentru o biată viață?

Și unde s-a mai auzit a se proceda cum fac israelienii în Gaza, (sau mai nou la Beirut) compromițându-și în mod ”stupid” efectul militar al atât de importantei surprize, prin insistența de a-i avertiza pe locuitorii fâșiei să se refugieze din calea unui proxim bombardament, sau a unei lupte cu teroriștii, ca să nu cumva să cadă victime colaterale în războiul cu jihadismul?

Cât de idioți pot fi ”isteții” ăștia de evrei? Să dea ei 1100 de teroriști pe un singur militar propriu, un pifan precum Gilad Shalit, răpit în Gaza de către jihadiștii Hamas, promotorii unui cult al morții, cult care se crede invincibil, fiindcă nu iubește, ca occidentalii, viața ?

A meritat?

În cazul lui Shalit e evident că nu.

Printre cei eliberați pentru israelian s-a aflat căpetenia masacrului de la 7 octombrie 2023.

Și totuși, acesta e testul de căpătâi al unei democrații liberale care se respectă cu adevărat. Își respectă ea apărătorii? Aduce ea sacrificii extraordinare pentru a nu lăsa nici trupul, necum viața unui luptător, pradă inamicului?

Dar orice cult al morții (precum al legionarilor) are fanii lui. Și nu-s puțini

Fanaticii cultelor cu pricina nu se mulțumesc să adore cu toată ființa lor moartea, ci se simt obligați să deteste din rărunchi și orice s-ar putea găsi la antipodul ei. De pildă libertatea, adevărul, dreptatea, demnitatea și pacea. Spre care tinde, naturaliter, viața umană cultivată. și orice viață învățată cu civilizația. Ce șochează sau ar trebui în mod normal să uluiască rău societatea contemporană?

Că pe mulți oameni cultivați și învățați nu-i uimește anvergura de pandemie a unei boli psihice fără vaccin ca antisemitismul. Ori persistența psihozei colective a progresiștilor. Care nu se dau în lături să afirme, repetând papagalicește, în numele ”științei”, că bărbații ar fi în stare să dea născare unor copii. Ba încearcă și să forțeze societățile emisferei apusene, să accepte aberații biologice drept dat, drept fapt ”științific” stabilit ”pe vecie”.

De parcă n-ar ține de definiția unei teorii sau aserțiuni științifice să fie falsificabilă. De parcă toate acestea n-ar fi totalitarism.

De parcă ar fi ”democrație pură” să ți se impună sub amenințarea anulării profesionale și sociale să nu cumva să crâcnești, ori de cât ori ești silit de pontifii corectitudinii politice să răspunzi la declamarea acestei demențe ideologic pretinse, cu amin, sela! În această lume a stângii a ajuns Donald Trump la putere. Ca reacție și protest față de ea. Și a găsit, când a parvenit la butoane, un imperiu islamist genocidar, iranian, în plină expansiune.

Acestui tărâm iranian al cultului musulman al morții, predecesorul său, Obama, îi dăduse pe mână JCPOA, un acord, care urma să-i ofere Tehranului și mai multe pârghii spre a teroriza regiunea și a construi bombe atomice, decât avusese până atunci. Iar urmașul lui, Biden, îi îmbogățise pe mullahi, anulându-le și sancțiunile introduse de Trump în primul său mandat.

Influensărul contemporan de cursă lungă și amneziile lui zburătoare

Dar azi, politologi cu ditai salarii de profesori universitari tot pe el îl blamează crispat și incontinent, în timp ce au aerul de a fi uitat de toate nefăcutele predecesorilor săi.

Le poți flutura umflaților în pene și-un tramvai, nu vor observa neam că Barack Obama le-a ordonat șefilor săi de servicii secrete să-i ”găsească” din pământ din piatră seacă ”probe” dovedind că Trump e ”spionul Rusiei”. Nu vor sesiza vreodată în jurul lor nici cea mai vagă urmă de antisemitism. Nu-i va uimi nici cât negru sub unghie indiferența în reacție la psihoza colectivă indusă de ideologia neomarxistă și de alianța ei cu sălbăticia criminalilor în masă islamiști.

Ca și cum toate astea n-ar exista, îi surprinzi pe furnizorii de perle academice în momente în care se simt nesupravegheați, tresărind de bucurie la orice părelnică victorie a mullahilor. Și ca să-și justifice în propriii ochi inavuabila preferință, o împachetează ”moral” convenabil în țipla drepturilor omului.

Și a dreptului internațional

Ultimul fiind o invenție elastică rău. ”Dreptul internațional” a servit de totem și de fetiș nu doar corectitudinii politice de la Harvard la Yale, de la Columbia la Maryland și de la MIT la Princeton și retur, ci și de poliție globală pentru prevenirea tragerii la răspundere a dictatorilor. Pentru protecția oricărui autor de crime de război sau genocid.

Îndărătul ONU, UNRWA, Amnesty, Human Rights Watch, CPI și alte marafeturi similare se ascund de multe decenii Putin, XI, mulahii și trupelor lor de proxy. Precum li crimele lor în masă.

Dar profesorii noștri străluciți, intelectuali de renume mondial mai ceva decât defuncta Lenuța Ceausescu, au aerul că n-au descoperit că dreptul internațional le-a devenit chip cioplit și platoșă asasinilor plătiți. Ba chiar și genocidarilor. Și cum să vadă ei, oare, ceea ce e vădit, într-o lume în care vai de catedrele lor, dacă-și permit să sesizeze, nerelativist, vreo evidență? Și să n-o răstoarne, spre a da vina pe victimele crimelor, ca și pe vitejii care le combat?

Un politolog portughez a îndrăznit, uimitor, s-o sesizeze. Ca să nu fie linșat, a început să descrie evidența prin a critica dur faptul că SUA nu i-au avertizat pe aliații din NATO înaintea atacului asupra islamiștilor iranieni. De parcă europenii n-ar fi știut ce urmează, când l-au auzit pe președintele Americii promițându-le protestatarilor că ”ajutorul e pe drum”, dacă sunt exterminați de regim.

Ca și cum aliații n-ar fi știut că au și fost exterminați, revoluția democratică a iranienilor care ceruseră disperați ajutor fiind înăbușită în sânge. Ca și cum n-ar fi putut anticipa operațiunea mericană. Și ca și cum a avertiza guvernul comunisto-islamist al Spaniei n-ar fi compromis acțiunea decapitării mullahilor în debutul războiului.

Dar fie. Infantilism european? Sau cârdășia cu ticăloșia?

J.A. Rodrigues do Carmo nu s-a oprit însă aici. A pus degetul pe evidență. Și pe rana mizeriei europene, a ”infantilismului unor guverne” care i-au arătat lui Trump degetul mijlociu și l-au pedepsit cu varii ”cârteli, obiecții procedurale și impedimente birocratice”, în numele unei părelnice ”superiorități morale”, imaginate la adăpost de orice rațiune. Cea din urmă, dacă ar mai fi posedat un rest de luciditate, le-ar fi șoptit că ”e mai degrabă interesul Europei, decât al SUA să fie neutralizat” pericolul islamist iranian, de vreme ce ”America se poate retrage îndărătul oceanului. Poate rezista mai bine șocului energetic și supraviețui unui Orient Apropiat apucat de febre”.

Același Rodrigues do Carmo a realizat și articulat și alt adevăr de nezdruncinat despre iluziile europenilor smintiți sau prostiți grămadă. În accepția mea, acest adevăr ne învață că, în alienarea unora precum Keir Starmer, în țicneala antisemită a altora ca Sanchez,  în nebunia cezaristă macronistă și în poltroneria altor dregători, liderii Bătrânului Continent își închipuie că, refuzându-l pe Trump, s-ar fi ”pus la adăpost de represaliile iraniene”.

Or, vorba portughezului, ”s-ar putea să fie invers”.

Da. E chiar probabil să fie viceversa. Căci, vorba lui Churchill, ”împăciuitoristul hrănește crocodilul în speranța ca bestia să-l halească la urmă”. Îl va îngurgita negreșit. Și nu neapărat la urmă.

În realitate însă, Rodrigues do Carmo îmi pare a fi optimist. Lucrurile stau din păcate mai rău decât le vede distinsul politolog portughez, când scrie despre ”complicarea deliberată a operațiunii acțiunii americane” și refuzul european al ”neutralizării ticăloșilor în momentul lor cel mai vulnerabil”. Chiar net mai rău. Căci acestea nu constituie doar prostii și dezaxări, ci, din păcate, și complicitate.

Una ale cărei resorturi profunde sunt metehne și boli vechi. Maladii în cazul multora incurabile, precum antiamericanismul și antisemitismul.