Succese și greșeli tactice americane mărunte. Și erori strategice majore

Salvarea piloților americani – și în special a celui căutat de forțe speciale, americane și israeliene, timp de 36 de ore în Iran, în teren ostil, după ce mullahii fixaseră pe capul său o răscumpărare de 60.000 de $.  e o veste cât se poate de bună. Ea dovedește că forțele aliate, occidentale, care prețuiesc viața, nu un cult al morții religios, continuă să fie la înălțimea propriilor valori.

Dar ea nu obliterează și nu elimină erorile făcute mai ales de comandamentul american în acest război care n-a luat direcția dorită și scontată și s-ar mai putea, vai, termina în coadă de pește sau chiar, în ciuda notabilelor succese militare americano-israeliene, într-un eșec.

Prăbușirea unei nădejdi legitime

SUA au pierdut deja un număr de avioane, inclusiv 4 în incidentul cu doborârea și recuperarea pilotului.

Mai grav, nu se întrevede o modalitate convenabilă de ieșire dintr-un război în care nu s-a produs ceea ce speraseră, nu fără oarecare temei, conducerile de la Washington și Ierusalim: ca șocul raidurilor americano-israeliene să zguduie din temelii establishmentul islamist de la Teheran, astfel încât să iște dezertări ale forțelor regimului, ale comandanților IRGC și miliției teroriste interne, Basij, pentru ca să se fisureze blocul elitei politice teocratice.

Chiar dacă unele fisuri s-au produs, ele nu par suficiente pentru ca să încurajeze poporul să preia inițiativa și să-și continue revoluția, frânată de genocidul din zilele de ianuarie 2026, când Gărzile, Basij și milițiile arabe chemate în ajutor au masacrat zeci de mii de protestatari. Și au înspăimântat milioane de alți oameni.

În debutul celei de-a 6-a săptămâni de război, nu sunt semne dătătoare de speranțe că lucrurile se vor ameliora rapid și în mod decisiv. Așa cum fusese legitim să se spere înaintea demarării campaniei.

În schimb, se pot lesne decela sumedenie de indicii potrivit cărora planificarea ei a lăsat mult de dorit.

Erori majore

Mai întâi, pentru că n-au existat pregătiri serioase care să facă armata americană capabilă să reacționeze din timp și să împiedice uriașa baie de sânge genocidară, provocată de mullahi împotriva revoluționarilor, în ianuarie 26. Când s-a pierdut în Iran material uman extrem de prețios pentru o schimbare profundă, reală și durabilă.

Apoi, pentru că Trump a avansat și retractat de prea multe ori planuri. Inclusiv unele promițătoare, precum înarmarea și susținerea kurzilor irakieni, înrudiți cu cei iranieni, astfel încât să fie ajutat poporul persan să debarce dictatura. A dat și revocat prea multe ultimatumuri, subminând astfel, grav, credibilitatea coaliției.

Iar la insistențele Turciei islamiste, Trump a făcut ce știe mai bine: s-a degonflat. S-a lăsat aiurit de liderul turc Erdogan și de teama antagonizării unor părți ale poporului iranian, înspăimântate de riscul fragmentării țării și a sunat retragerea din ecuație a kurzilor.

Tâmpenie mai mare, greu de imaginat.

Ei i se adaugă prostia incomensurabilă de a nu fi pregătit poporul american pentru un război posibil lung, inamicul fiind permanent încurajat și stimulat de conștiința că ajunge să se pună la încercare reziliența, rezistența și voința de război a americanilor, ca să se activeze frica irațională de un nou ”forever war”, de care nici Trump nici MAGA nu vor să audă.

Nici figura unificatoare a Revoluției, prințul moștenitor al tronului Reza Pahlavi, n-a beneficiat de suficientă susținere din partea administrației americane, deși e iubit de mare parte din popor.

Mai grav, s-a mizat pe niște negocieri care n-aveau cum să fie încununate de succes. (Și pe care mullahii le-au respins clar și duminică, refuzând, în ciuda ultimatmului de 48 de ore ale lui Trump) deschiderea Strâmtorii Ormuz. Un refuz predictibil).

Miza războiului trebuia să fie clară de la început și să implice fără echivoc schimbarea regimului de la Teheran, a cărui persistență la putere  – în orice formă s-ar manifesta ea – ar reprezenta deopotrivă faptic și simbolic o victorie  a mullahilor și înfrângerea coaliției în război.

Simbolic, pentru că un regim de epocă de piatră ca al ayatolahilor n-are nevoie de armate inamice care să capituleze, spre a se pretinde victorios. îi ajunge să rămână în picioare și la cârmă.

Iar faptic, pentru că ambițiile lui teroriste, balistice și nucleare ar învia instantaneu după oprirea ostilităților. Dacă regimul rămâne în picioare și la putere. Aceeași predicție este valabilă pentru Hamas în Gaza.

Alte angarale. Și factori externi

În plus, în debutul celei de-a 6 săptămâni de război, începe să se pună problema costurilor crescânde ale unei campanii care nu dă semne să se apropie decisiv de realizarea obiectivelor ei, în fața unui inamic care, vai, mai controlează și arsenale dotate cu destule drone și rachete, precum și parte din Strâmtoarea Ormuz, cu care șantajează comerțul cu petrol și economia globală.  

Aici vor interveni țările arabe sunite.

Care nu se pot declara mulțumite cu un regim islamist iranian doar vremelnic slăbit, dacă nu vor să trăiască de acum încolo pe timp nelimitat sub o sabie a lui Damocles a pericolului acut, permanent, al unui perpetuu șantaj șiit, iranian.

Va urma deci o escaladare aparent inevitabilă

Vizate vor fi insula Kharg, prin care Iranul își exportă petrolul, coasta și insulele iraniene de-a lungul Strâmtorii Ormuz și, poate obiective din interiorul nuclear, balistic și terorist al Iranului islamist.

Căci alternativa, o terminare unilaterală a războiului, ar fi o prea vizibilă înfrângere a coaliției și o izbândă la fel de vădită a mullahilor, ca să poată fi tolerată de Donald Trump. Ori de israelieni, care se tem existențial de cele 440 de kg de uraniu îmbogățit la nivel militar, necesar fabricării a 12 bombe atomice. Ori de arabi. Nemaivorbind de țările afectate energetic și economic grav de blocarea Strâmtorii Ormuz. Între care și țările europene.

Situația reală și sursele erorilor

SUA dispun de forțele militare necesare punerii sub control a Iranului islamist.

Impedimentele centrale în calea demarării ei au fost traumele războaielor pierdute de la cel din Vietnam încoace. Apoi, pe lângă antisemitism, temerile generate de generații de politologi de extremă stânga, care au populat Departamentul de Stat și Pentagonul, ca și ministerele de externe ale unor puteri europene, precum Foreign Office-ul britanic și  Auswärtiges Amt (AA).

În fine, idiosincraziile președintelui Trump care are o aversiune viscerală împotriva riscului la adresa vieții fie și a unui singur militar american. Or, războaiele nu se câștigă cu frică. Nici pe ideea că ar funcționa peste tot, inclusiv în Iran, aceleași modele infailibile, garantând izbânda, cum a fost extracția narco-dictatorului național-comunist Maduro de la Caracas și înlocuirea lui cu o dregătoare venezuelene care a semnalizat concesii (foarte posibil părelnice).

E probabil ca Trump să fi fost sedus de ușurința extracției lui Maduro, de semnalele prăbușirii cubaneze și de succesele obținute de experimentații piloți israelieni în anihilarea apărării antiaeriene a Iranului și nu s-a gândit serios la necesitatea unui efort consistent, fără limite de timp, menit să neutralizeze cu adevărat pericolul islamist iranian.

Și să convingă partenerii europeni ai NATO că, dacă mai continuă să se plaseze de facto de partea barbariei Iranului islamist și împotriva alianței americano-israeliene, (între altele din pricina unei uri iraționale pe America, Israel și pe liderii lor de dreapta, înfierați de ani de zile de propaganda extremei stângi) vor avea masiv de suferit.  Pentru că nicio ură, critică sau idiosincrazie iscată de pildă de Trump nu justifică alianța (de facto) cu barbaria islamistă iraniană.

E intolerabil ca responsabilii americani, israelieni și formatorii de opinie europeni să nu explice persuasiv Bătrânului Continent că, pe baza unei interpretări ipocrite la culme a ”dreptului internațional”, își semnează condamnarea la moarte, refuzând eliberarea poporului iranian și promovarea propriilor interese vitale de libertate, alături de Statele Unite și de Israel.