Iranul, SUA, Israelul și Europa în fața oglinzii

Puterile europene se bat singure pe umeri și se elogiază abundent pentru că ar apăra ”drepturile omului” și, mai ales, ”dreptul internațional”. Pe care Trump, of, da, același veșnic prezumtiv ”om de nimic” l-ar încălca, împreună cu prietenii săi israelieni (evident, chipurile, colonialiști, rasiști, genocidari, că așa-i vrea antisemitul ”de omenie” al stângii).

O zână a anti-trumpismului contemporan m-a întrebat, retoric, de curând: ”mai mult decât cadoul „strâmtoarea Ormuz” oferit Iranului ce poate fi mai rău pentru economia lumii? Așteptăm cu interes câtă nebunie și prostie poate exista în capul unui demon numit și ales „președinte”!

În replică, am admis că zâna ”pronunță verdicte foarte dure”. Greu de contracarat cât timp nu e simplu să apere un personaj plin de defecte, precum Trump. Nu m-am abținut însă de a lămuri cu ea unele puncte. Nu m-am dat în lături să-i explic că, ”pentru economia lumii” net ”mai rele” ar fi ”bombe nucleare cu care Iranul să amenințe Europa și să oblitereze Israelul. Și dacă nu ajunge? Rețele teroriste din Yemen până în Gaza, Liban și Irak. Și dacă nu ajung nici ele? Arsenale de rachete balistice capabile să oblitereze Londra, nu doar Berlinul și Parisul. Sau New Yorkul. Poate și California, dacă Iranul ar mai avea nave în Pacific. Și dacă așa-zisul ”nebun” și ”prost” nu le-ar fi luat și scufundat mullahilor marina, punând-o pe fundul mării. Spre deosebire de predecseorii săi la Casa Albă, toți deștepți și sănătoși foarte la cap (doar un pic mai demenți) care nu doar că i-au lăsat Iranului intacte toate armele și ambițiile, ci i le-au și finanțat, ridicând ca ”sănătosul” la cap Biden, toate sancțiunile impuse anterior cu greu.”

Nu sper din cale afară de mult să mă fi făcut înțeles, pentru că anti-trumpismul a devenit, ca și antisemitismul, o veritabilă religie seculară nouă, un Weltanschauung în care președintele american joacă rolul diavolului suprem, un soi de Scaraoțchi de care are ajunge, pasămite, să scăpăm (împreună cu Bibi Netanyahu) ca să se și instaleze automat paradisul pe pământ.

Ce avem a le spune smintiților care agită spectrul dreptului internațional, ca să-i dea în cap lui Trump cu el? Că și dacă noțiunea dreptului internațional n-ar fi fost extrem de interpretabilă, dacă n-ar fi fost utilizată în ultimii aproape 30 de ani exclusiv pentru disculparea dictatorilor, tiraniilor, criminalilor în masă, terorismului islamist și tentativelor de genocid (precum cea de la 7 octombrie 2023), invocarea ei pentru combaterea războiului împotriva mullahilor ar fi abominabilă. Ar fi total idolatră și profund imorală. Pentru că ar sluji susținerii fanatice a unui regim care se ușurează pe orice formă de libertate, de drepturi ale omului și de drept internațional. Și pe orice norme de conviețuire civilizată.

Ce motive au, unii, să ”nu înțeleagă” totuși o realitate cât se poate de lesne comprehensibilă?

Ce motive au să se prefacă a nu înțelege ce-ar pricepe orice copil de clasa a doua, care a asistat o dată în viață la un mobbing, efectuat în clasă de un ”bully” sau mai mulți, și la decizia unor colegi de clasă curajoși de a le ține piept bătăușilor? Și anume că are loc o luptă a civilizației împotriva agresiunii barbariei, o confruntare în care nu poți fi decât de partea celei dintâi?

Motivul e simplu. Se numește antisemitism. Inșii care s-au molipsit și suferă din pricina acestei maladii psihice adesea incurabile preferă civilizației orice îi rănește și omoară pe ”evrei”. Sunt ”evreii”, din capul lor obsedat. Legătura lor cu realitatea evreiască? Pe cea din urmă au întors-o pe dos.

Așa că neghiobii atinși de morb practică extaziați fetișismul progresist ale unui prezumtiv ”drept internațional”, decupând realitatea cum le convine. (Uitând, bunăoară, de faptul că statele europene și NATO au urmat fără să crâcnească Statelor Unite în războiul împotriva Iugoslaviei național-comuniste și fasciste a lui Miloșevici, Karadjici și Mladici).

Nu e, de altfel, singurul lucru care se uită cu plăcere în Europa. Care, din anii 70 încoace, se complace abject în ținut țucalul terorismului arab și islamist, în timp ce, invocându-se fals și malefic un presupus ”drept internațional” idolatrizat, li se refuză democrațiilor liberale luptătoare pentru libertate solidaritatea elementară. Și se continuă complicitatea cu tiranii.

Ce semnalizează această opțiune a Spaniei în favoarea terorismului și-a barbariei? Statul pe tușă al unor țări ca Marea Britanie, Germania și Italia?

Că în țările europene extremismul de stânga a învins, și că aderența lor la democrații liberale atârnă de un fir de păr. Sau e, deja, de domeniul trecutului.

Cum s-a ajuns aici?

Alunecarea în demență a început cu binele progresist, produs al relativismului care l-a evacuat pe Dumnezeu din cetate. Împreună cu El a fost trimis la plimbare și cuvântul Său viu, înlocuit fiind cu logica circulară a progresistului, care, cum just relevă Melanie Philipps, se crede ”bun” pentru că e de stânga, și de ”stânga” fiindcă se crede ”bun”, de vreme ce ține cu ”victimele”. Unele, desigur, arbitrar alese, de șeful de partid al bisericii anti-Trump, din care face parte omul de ”bine”. Omul de ”omenie”. Care-i detestă automat pe ”cei puternici”, unii la fel de arbitrar desemnați de ideologi șefi, ca falsele ”victime”. Între cele din urmă, evreii sunt automat excluși. De ce? Așa cer și impun doctrinarii.

De ce nu pot fi corectate astfel de păreri de către realități care le contrazic flagrant, precum masacrul de-o sălbăticie fără egal în istorie, comis de jihadiști la 7 octombrie 2023?

Pentru că ideologiile nu prea țin seama de realități. Pentru că, spre deosebire de ideologii, antisemitismul ține foarte mult cont de ele, dar nu admite decât răsturnarea lor astfel, încât evreii să poată fi blamați. În fine, pentru că, dacă s-ar putea despărți de partidul său politic devenit religie anti-Trump, ”omul de bine” și ”de omenie”, ar muri de rușine, după cum just constată Melanie Phillipps.

Ar muri de rușine să înțeleagă că și-a irosit viața susținând nu cauza progresului și dreptății pentru victime, ci cauza răului malefic. Ei înșiși ar realiza că au devenit, cu timpul, o parte integrantă a acesti rău malefic. Cum să admită ce sunt cu adevărat?

Așa că aplică tactica lui Dorian Gray

Josnicul pervers imaginat de Oscar Wilde comite orice infamie, săvârșește orice ticăloșie, suportă orice mârșăvie, numai să nu fie silit să se uite de la un moment dat în oglinda sa magică, în portretul său pictat, la chipul său tot mai sluțit dintr-un tablou vrăjit, în care se urâțește pe măsură ce-și comite nemerniciile. Cu fiecare ticăloșie devine tot mai hâd și slut.

Așa și mulți europeni de stânga. Sunt de acord cu orice, doar să nu fie obligați să-și admită nefăcutele, din pricina cărora au devenit complicii islamofascimului, o formă de hitlerism contemporan, susținut de comuniști, socialiști și islamiști, ca și de antisemiții neonaziști.

Așa s-a ajuns, cum s-a spus pe drept, repetat, ca americanii și israelienii să-i învingă peste tot pe mullahi, dar să încaseze o imaginară ”înfrângere istorică” în presa de stânga apuseană. Și în scăfârlia goală, dincolo de o porție mare de antisemitism, a unor securiste ajunse influensărițe în România.