De ce-și permite liderul islamist al Turciei, Recep Tayyp Erdogan, să-și ridice în cap poporul revoltat, popor căruia i se fură ultimele resturi de suveranitate și democrație?
Pentru că lumea îi permite. Pentru că Erdogan a reușit să se poziționeze ca părelnică piesă centrală și iramplasabilă pe eșichierul internațional, atât regional, în raport cu Siria, Iran și Irak, cât și global, în relațiile cu SUA, cu Rusia, cu Ucraina și Europa.
Un frate musulman antisemit, terorist și genocidar
Dictatorul islamist al Turciei, Erdogan, un tovarăș intim al Qatarului și un aprig prigonitor al kurzilor, și-a încheiat antisemit și genocidar o cuvântare de final de Ramadan, cu rugăciunea adresată lui ”Allah să distrugă Israelul”. Totodată, autocratul antisemit i-a cerut duminică la final de Ramadan și rugăciunea de Eid al-Fitr, la marea moschee Çamlıca, de pe partea asiatică a Istanbulului, să se îndure de ”martirii” (din) Hamas. Nu de arabii musulmani martirizați de Hamas. Ca Odai al-Rabei, tânărul de 22 de ani protestatar, răpit, torturat sălbatic și asasinat de criminalii din poliția politică a filialei palestiniene, din Gaza, a Frăției Musulmane, înainte de a fi aruncat ca un gunoi, cu mesaj terorist, în fața casei părinților săi. din Gaza.
În mod evident, Erdogan încearcă să compenseze prin antisemitism eliminatoriu reducerea drastică a popularității sale.
Replica turcilor
Opoziția nu se arată impresionată, vrea alegeri prezidențiale anticipate și proiectează mitinguri organizate cu regularitate. Turcia s-a ridicat din genunchi și organizează cele ample manifestații de la uriașele proteste din parcul Gezi, înăbușite în sânge de Erdogan în 2013, într-o epocă în care era net mai popular decât în prezent.
La Istanbul urmează să aibă loc de acum încolo mitinguri de protest în fiecare miercuri, iar în alte orașe ale Turciei, sâmbătă. La 29 martie au participat, potrivit unor estimări foarte conservatoare, sute de mii de oameni la demonstrația de protest din Istanbul pentru eliberarea primarului Imamoglu, principalul rival al lui Erdogan, pe care regimul l-a arestat pe învinuiri de prezumtivă ”corupție și terorism”, respinse fără echivoc de victima dictaturii. Opoziția afirmă că au fost prezenți la protest 2,2 milioane de oameni. Observatori independenți sunt convinși că au fost mult peste un milion.
Imamoglu reliefase, în ripostă, un adevăr simplu: faptul că Erdogan a edificat în Turcia, prin represiune, o ”republică a fricii”.
Nici aparatul represiv al regimului islamist nu o lasă mai moale. Pe jurnalistul suedez arestat, Joakim Medin, Turcia lui Erdogan îl acuză mai nou de un presupus ”terorism”, o învinuire calificată de colegii din Suedia ai ziaristului drept ”absurdă”. Mii de turci au fost între timp arestați.
Cauzele prigoanei
Această represiune sălbatică a președintelui islamist demonstrează disperarea lui Erdogan și a regimului său, deveniți extrem de impopulari. Și nu doar din cauza inflației galopante și a situației economice foarte precare a Turciei.
Atât de impopular a devenit Erdogan, inclusiv în Anatolia și în zona sa natală de la Marea Neagră, încât tiranul simte că nu mai poate câștiga alegeri fără masive manipulări, tipice oricărei autocrații. Iată motivul real al arestării lui Ekrem Imamoglu, popularul om politic al CHP și edil al Istanbulului, pe care mase de turci ar vrea să-l vadă președinte.
De ce-și permite Erdogan, să-și ridice în cap poporul prin demersuri vădit dictatoriale?
Nu doar pentru că președintele se teme groaznic de Imamoglu, a cărui ascensiune politică seamănă leit cu a lui Erdogan. Cu excepția studiilor net mai serioase ale lui Imamoglu. Semn de vădită ranchiună și prigoană, regimul i-a anulat lui Imamoglu, complet nejustificat, diploma universitară.
Dar tiranul nu riscă revoluția doar pentru că realizează că nu mai poate câștiga alegeri fără să instaleze autocrația cea mai pură și dură. Ci și pentru că lumea mare îi permite.
Întregul Occident pare hipnotizat de acest absolutist abject. Apusul are impresia că ar avea nevoie de acest autocrat, prieten cu toți dictatorii și cu toate regimurile represive, având, aparent un dușman unic: democrația liberală israeliană.
De ce se tace în Vest? De ce i se dă liber la persecuții?
Pentru că Europa se teme de refugiați din Turcia. Pentru că Europa și Ucraina cred că au nevoie de Erdogan și de armele și armata Turciei pentru înarmarea Bătrânului Continent.
Pentru că și Ucraina crede că nu s-ar putea lipsi de Erdogan în actualul ei conflict. Pentru că e apreciat deopotrivă, culmea, la Moscova și Kiev, pentru rolul său în exporturile rusești și ucrainene, precum și pentru poziția geografică și geostrategică ocupată de Turcia la Poarta Mării Negre și la sutura Asiei și Europei.
În aceste condiții, după cum reliefa un jurnalist britanic reluat The Spectator, Erdogan a rămas, uimitor, singurul prigonitor care-și scoate la mezat democrația și-și face bucăți rudimentarul stat de drept, fără să fie amendat, ostracizat și pedepsit de Apus ca satrapul lui Putin din Minsk, Lukașenko. De care nimeni n-are nevoie.
Indiferența Occidentului nu e decât aparentă. Dar pasivitatea Vestului, dictată de lașitate, e uimitoare și sinucigașă. Pentru că Erdogan nu e numai o piesă complet inadecvată pentru NATO, o alianță bazată pe valori. Tiranul reprezintă și un factor de mare instabilitate internă, o sursă predictibilă de catastrofe și de viitoare valuri de milioane de refugiați. În același timp, armata turcă e decapitată. Temându-se de ofițerii care au slujit în NATO, Erdogan i-a dat afară pe mai toți. Forțele armate ale Turciei, sunt, ca atare, incapabile să-și asume rolul militar pe care aliații nord-atlantici li le-ar atribui, așa cum n-ar fi probabil nici în stare de un puci, nădăjduit acum, cu siguranță, de mulți turci disperați.
Descoperă mai multe la Platformă de jurnalism independent
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.